Intre vis si realitate – Sergiu Petre

ViseSalut! Ce bine că te-am întâlnit. Nu ne-am mai văzut de mult. Ce faci?! Cum ești? Sper că toate-s bune. Ah, mă bucur să aud asta. Hai să luăm un loc. Și să sorbim puțin din proverbialul, pahar de vorbă.

Scuză-mă. Nu mai țin minte. Bătrânețea. Ce meserie ai tu? Psiholoagă, psihoterapeută, psihiatru? Știu că era ceva cu, psiho. Dar nu mai rețin, ce anume. Nu mai contează. Important e că, ești confidenta mea. Tocmai de aia, mă bucur că, te-am și ne-am, întâlnit.

Auzi. Tu te-ai gândit vreodată, care e legătura dintre vise și realitate? Și nu vorbesc aici despre visele umede, care sunt dorințe carnale. Sau despre coșmaruri. Care sunt, stresul din tine. Vorbesc despre visele ălea. Care sunt atât de reale încât, atunci când te trezești, ori trăiești o senzație de părere de rău, ori nu mai știi pe unde ești. Da. Visele ălea, aproape reale.

Am citit zilele ăstea, tot felul de articole, legate de chestia asta, dar nu m-am lămurit. Și mi-am adus aminte de tot felul de întâmplări, pe care le-am trăit și nu reușesc să mi le explic. Hai să-ți povestesc, cum e la mine, cu visele și realitatea.

Acum vreo doi ani, prin iulie, după o săptămână infernală pe la servici, o mână de prieteni, ne-am decis să sărbătorim cumva, începutul de weekend. Zis și făcut. Ne-am adunat puțini, vreo 20. Eroi ai timpurilor noastre. Temerari, dar  și renascentiști în amestecul doctoriilor cu grade. Hăndrălăi. Îmbrăcați de vară și cu pofte de lichide reci, ne-am cazat din scurt, la o cârciumă cochetă din oraș. Unde, evident, am început să degustăm, diferite. Până la sfârșitul programului artistic, la fel de evident, am mai rămas doar vreo câțiva. Maxim 6. Nu cai, dar frumoși. Și un pic luați de cap, să zicem așa. Gașca de canapeliști.

Cum nu știi ce-i aia(!). Suntem câțiva, care după ce consumăm anumite cantități, de lichide bahice, dacă suntem prea obosiți și cumva prindem o canapea prin vecinătate, parcăm. Adormim, hai, să fiu academic. Alcool, canapea, nani. Nesfânta trinitate. Simplu. Ăștia suntem, gașca de canapeliști.

Mă rog. Să nu mă abat de la drum. Pe la 1 noaptea, șeful de tură de la cârciumă, un domn pe care, părul din cap l-a părăsit mai repede decât răbdarea, ne-a anunțat politicos, că pleacă acasă. Cum că noi suntem ultimii clienți și că el nu mai vrea să stea după noi. Vorbea experiența din el. Drept urmare, ne-a dotat masa, cu un rând de halbe de bere și un alt rând de pahare de whiskey. Și foarte politicos, și-a luat la revedere.

– Fir-ați ai dracu’ de bețivi…

N-am mai stat mult, îți dai seama. În principal, pentru că ne simțeam prost, singuri așa, prin toată cârciuma. Dar cel mai mult, pentru că nu ne mai simțeam deloc, celălalte simțuri.

După vreo jumătate de oră de negocieri la sânge, de taur, am hotărât de comun acord, că trebuie să plecăm. Adi, prietenul nostru, un antrenor în acest sport al euforiilor cu urmări neașteptate, deținea în vecinătate, un cazino. Amabil din fire, ne-a invitat la el, să degustăm un vin, sortiment ales. Zis și făcut. Ne-am ridicat de la masă și duși am fost. Bine, ridicatul de la masă, a mai durat încă o jumătate de oră. Plus ieșitul din cârciumă, încă vreo 20 de minute. Și ca să îți dai seama în ce stări eram toți: când am reușit într-un final, să ne ridicăm de la masă, gata de plecare, am descoperit într-un colț al mesei, o chestie lungă, tricotată, cu motive rustice pe ea. Instant, mintea mea dibace, a analizat cazul și adânc preocupat de grija concetățenilor cu care împărțeam seara, am strigat:

– Bă! Care și-a uitat fularul pe-aici?!

– Da, mă! Eu! Pffff… mi-a răspuns Adi, aproape instant, împleticindu-se printre scaune.

I-am dat fularul și duși am fost. Spre cazino, cu toată viteza înainte. Care probabil, era de fapt, o viteză de dans. Trei pași înainte și doi înapoi. De-abia a doua zi am aflat că, în iulie nu se poartă fular. Și că, fularul lui Adi, era de fapt, fața de masă. Dar ce mai contează. Dacă omul a zis că-i fularul lui, al lui a rămas.

Ajunși la cazino, Adi ne-a instalat în biroul lui, din spatele sălilor de jocuri. Doar că, 6 artiști într-un birou relativ mic, slab aerisit, era deja prea mult pentru mine. M-am scuzat, cu o reverență care a dărâmat audiența, plus câteva obiecte decorative și i-am anunțat pe băieți, că mă retrag în cazino. Care, era gol la ora aia. Dar, care dispunea de: canapea, aer condiționat, televizor. Cum nimeni nu m-a contrazis, am zis și am făcut. Am ieșit din birou (de vreo 3 ori) și am parcat pe canapea, cu ochii ațintiți în plasma de pe perete.

Nu după mult timp, de la atâta emoție și bucurii la ficat, am adormit, evident. Și aici vine partea cu visul. Dacă mai ți minte, despre ce vorbeam la început.

Brusc și dintr-o dată, m-am trezit într-un loc fantastic. Și vorbesc foarte serios. Mai ți minte filmul ăla, Laguna albastră? Ei, ceva de genul. Doar că, era verde. Eram undeva, într-un fel de pădure. Verde, frumoasă, luminoasă. Păsărelele ciripeau. Flori prin toți copacii. Aerul era, atât de curat, încât îmi venea să nu-i mai dau drumul din piept. Respiram încet și adânc.

Pe lângă toate astea, eu eram, exact sub o cascadă. Stai, că nu înțelegi. Deci, prin mijlocul pădurii, trecea un râu, curat și limpede. Care, la un moment dat, în drumul lui, cădea, într-o cascadă. Mamă, mamă! Nici nu-ți poți imagina, ce frumoasă era cascada! Și acum când mă gândesc, după atâta timp, îmi tresaltă inima. Totul era fantastic de frumos. Apă, pădure, ciripele, iar eu, la bustul gol, sub cascadă.  Și un sentiment, așa, de împlinire, sufletească, de nu pot să-l explic în cuvinte.

Și cum m-am trezit eu în frumusețea asta de peisaj, ce puteam să fac? Păi, cum ce?! Să mă bucur de el. Am început să mă bag pe sub apa, care cădea lin pe umerii mei. Și îmi treceam mâinile prin păr. Mă simțeam ca Peter Andre, fără misterious girl. Și pătrățelele de pe burtă. Treceam prin apă, de pe-o parte pe cealaltă a cascadei. Cu fața pe sub răcoarea aia, pe care mi-o oferea. Ce să mai, mă simțeam ca în paradis, vorba aia.

Până la un moment dat, când, nu știu de unde, am auzit:

– Bă!

Am ieșit, ușor speriat, de sub cascadă și am aruncat un ochi împrejur. Chiar mă întrebam la un moment dat, cum de nu mai e nimeni pe acolo. Am scrutat mediul înconjurător, dar n-am găsit și nici văzut pe nimeni. Nu se mai auzea nimic. Și mi-am zis în gând, că poate mi s-a părut. Și doar nu aveam, acum, să renunț la bucuria mea sufletească. M-am băgat din nou sub șuvoiul de apă, ca să mă bucur de răcoarea aia plăcută. Și ce bine mai era!

Dar nici bine n-am intrat, că iar am auzit:

– Bă!

Nu mai. Gata. E clar. Mai e cineva aici. Am ieșit din nou de sub cascadă și am luat la privit, toată pădurea. Unde ești, necunoscutule?! Cine ești? Și de ce îmi strici plăcerea?! Zic așa, mai elegant. Că prin cap îmi treceau toate înjurăturile posibile, fără repetiție. Bine, undeva în adâncul inimii, eu știam că n-am ce căuta acolo. “Poate e moșia cuiva.” “Poate vine vreun proprietar și mă alungă, cu câinii, de aici.” Îmi treceau toate prin cap.

M-am uitat lung și îndelung, dar necunoscutul care-mi strica uniunea cu natura, nu era de văzut. Știam că era acolo, dar nu-l găseam! Nu-l vedeam! Așa că, m-am decis să fac un șiretlic. M-am dus frumușel către cascadă și m-am băgat sub ea, pe partea cealaltă. Așa, ascuns în spatele apei, puteam să privesc tot ce se întâmpla în pădure, fără ca, oricine era acolo, să mă vadă. Odată așezat în post, n-a durat mult, până când vocea respectivă și-a făcut simțită, din nou, prezența.

– Bă! Ți-a venit taxiul!

Ei bine, draga mea, în momentul ăla, mi-am dat seama că, ceva nu e chiar în regulă. Ce taxi, mă nene, în mijlocul pădurii?! Și cu frică, dar cu un fel de curiozitate și un sentiment de tristețe în suflet, cu o forță mentală de neînchipuit, am trecut din nou pe partea cealaltă de cascadă și după ce am trecut de apă… am deschis ochii și…

Domnișoara de la barul cazinoului, o fătucă trecută ușurel de 40 de ani, tura de noapte, stătea în fața mea, cu o găleată mare și verde, plină de apă și cu o cană în mână. Scotea câte o cană de apă și tacticos mi-o turna pe față, în cel mai prietenos mod. În cascadă chiar!

– Trezește-te, bă! Că de juma’ de oră mă chinui cu tine. Ți-a venit taxiul!

Ce taxi?! Cine ești? Cum am ajuns, din laguna mea, aici?! Unde sunt? Cine-i asta, băi nene, cu găleata ei cu tot? Se derulau toate în capul meu, cu o viteză amețitoare. M-am ridicat abrupt de pe canapea și m-am îndreptat către ușă. Nu știam eu exact, unde era ea, ușa, dar domnișoara, politicoasă, mă tot îndruma cu cana de apă, înspre undeva. După ce am nimerit vreo două colțuri și m-am luptat cu o ruletă, am găsit ușa, am ieșit din cazino și într-adevăr, în fața lui, mă aștepta un taxi. M-am urcat grăbit și foarte serios am dat comanda, hotărât.

– Acasă!

Taximetristul, un individ foarte perspicace, sau, care deja avea comanda luată de la, probabil, prietenii mei, m-a dus chiar acasă. Pe mine și pe balta, pe care, jumătate i-am lasat-o pe scaune. Pentru că eram plin de… cascadă. Și cam asta a fost. A doua zi de dimineață, m-am trezit cu cea mai mare părere de rău. Mă durea sufletul, după cascada mea. Bine, mai mult mă durea capul, dar cascada, of, cascada. Ce n-aș mai fi dat, să mai fiu încă o dată acolo. Sub cascadă. Totul părea atât de real, de aivea.

Acum spune și tu. Care e legătura cu realitatea?! Și cel mai important, cum de am visat eu așa ceva? N-am fost în viața mea, sub o cascadă. Și nici în vreo lagună albastră. Sau verde. Dar totul părea atât de real! Ah și dacă tot m-am pornit, să-ți mai spun una. Asta chiar are o conexiune cu realitatea, mai mult decât ce ți-am povestit până acum. Scurtă.

Anul trecut, tot prin vară, dar nu mai țin minte în ce lună. Am ajuns pe înserat acasă, după o zi foarte obositoare, însă foarte reușită. Am alergat toată ziua, prin căldură, la parlamentat cu tot felul de clienți. Dar la sfârșitul zilei, toate au adus la rezultate favorabile și fructuoase.

Ajuns acasă, obosit, m-am gândit să moțăi un pic, așa, înainte de cină. M-am întins cât sunt de lung în pat și am adormit instant. M-a ajutat și căldura de afară, atmosfera încărcată și norii care anunțau o ploaie. Dar cel mai mult, oboseala.

M-am trezit la fel de brusc, pe marginea mării. Nu ştiu exact unde. N-aveam nici un indiciu, sau ceva după care să-mi dau seama, pe unde sunt. Dar eram la mare, sau ocean. Pentru că, băteau valurile spre mal. Bănuiesc că acest lucru nu ar fi fost posibil undeva, la un râu, sau lac, să zicem. Ah, da. Și se vedea un vapor, în zare. Deci eram la mare.

Briza răcoroasă, îmi bătea peste faţă. Aerul ăla de vară, îmi provoca o senzaţie de relaxare totală. Undeva în fundal, o să râzi, auzeam în surdină “Vara nu dorm”. Lângă mine, o fată sexoasă, stătea intinsă pe nisip şi râdea de voie bună. La rândul meu, eram foarte vesel şi râdeam la fel de binedispus, din motive pe care nu le înțelegeam.

Ne uitam pe cer şi râdeam. Nu ştiu de ce, dar era foarte plăcut. Mă uitam pe cer… albastru, plin de pescăruşi. Mă uitam pe mare… vaporul, un întins de apă. Şi când veneau valurile spre mal, venea şi briza aia plăcută, răcoroasă. Mă uitam la picioarele mele, pe nisipul ud, eram cu ele în apă. Şi când valurile veneau spre mal, apa ajungea aproape la genunchii mei. Spuma aia de mare, îmi gâdila plăcut picioarele, ce să mai, o senzaţie de vis. Râsete sincere, relaxare totală, senzaţii naturale şi plăcute.

Şi… m-am trezit!

Acum o să te întrebi, care este puntea către realitate, pentru că despre asta vorbeam la început. Știi momentul ăla, când visezi şi te trezeşti, iar realitatea este prea aproape de vis?!

Ei bine, m-am trezit. Şi am constatat surprins, că mă ploua pe picioare. Patul meu, este foarte aproape de geam. Iar eu dorm cu geamul deschis, din luna mai.

Aşadar, afară ploua de mama focului şi toată ploaia îmi intră mie în casă. Plus, fiindcă dormeam cu picioarele la geam, valurile mării îmi mângâiau delicat tălpile. Radioul era pornit, de unde pot deduce că am auzit melodia aia. Restul, a fost doar un vis. Dar ce plăcut era cu picioarele în mare! De vis! Mi-a părut rău, că m-am trezit. Și toată seara, am visat cu ochii deschiși, la mare, valuri și briză.

Am tot citit zilele ăstea, despre vise și cum să le interpretezi, dar pe ale mele, nu reușesc sub nici o formă. Poate știi tu ceva. Că ești psiholoagă. Sau psihoterapeută. Am uitat ce ești. Ceva cu psiho. Nu contează. E bine că ești confidenta mea.

Oricum, mă bucur că te-am întâlnit. Tu, ce mai faci? Ești bine?

Scris de Sergiu Petre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s