Text 12 – Lorin Coryllus

Electrician18 ani. Serios? Chiar vorbim despre asta?
Ok, fugisem de acasă, recunosc. Cred că a fost cea mai mișto vară din viața mea. Evăr-evăr,  i mean.
Fugisem pentru că mi-era frică să dau examen de permis. Nu c-aș fi avut motive. Am condus kart de la șase ani, am fost și la un pas să-iau licența de pilot pe la paișpe. Dar m-am panicat când a trebuit să-mi iau permisul pe bune. Adică nu e ca și cum n-aș mai fi condus până atunci pe drumurile publice. Dar asta n-o știți de la mine, da?

Tren, șase dimineața, direcția Făurei. Aveam o mătușă pe acolo, o soră de-a mamei. Am trecut pe la ea să-i zic că merg la mare și n-am niciun ban. Femeie miloasă. Mi-o pus o strachină de mâncare și mi-o dat și vreo sută de lei, cum ar veni în banii de acum. Bineînțeles că după ce-am plecat a sunat-o și pe mama să-i spună pe unde-i umblă creanga juniorul. Era în 1993. Tocmai împlinisem 18 ani.

Pe vremea aia făcusem o pasiune pentru stațiunea Costinești. Cred că o mai am și acum, dacă mă uit cu atenție în raftul cu vechituri. Ba nu. Cred că va fi întotdeauna acolo. Doar am zis ever-ever.
Toată nebunia din vara aia a fost fix ca în caricatura aia cu explicația pe care o dai părinților despre cum ți-ai cheltuit toți banii de alocație: „…a racoon came…and then…one thing lead to another…” Vă jur că exact așa s-a întamplat. Am ajuns în Costinești către seară. Și te-ai dus să te cazezi, o să continuați voi.  Despre ce cazare vorbiți? Eu abia aveam bani să-mi iau ceva de mâncare și câteva beri. Cort? Nu se inventase pe vremea aia. Berzei chioare îi făcea, de obicei, Dumnezeu cuib.

M-am proptit pe la Obelisc, acest dispecerat al fiecărui proaspăt loser care ateriza în stațiune. Pe vremea aia încă nu se făcuse străpungerea între lac și mare. Și mai existau căsuțele de lemn.

Iar la Obelisc era centrul universului.  The Thing cum ar veni. Acolo era discotecă moka și se puneau filmele alea titrate de Irina Nistor. N-ați auzit de ele? N-ați pierdut nimic. Poate doar o doză bună de râs. Știți voi…”There are spiders in here!”, „Da, atenție, da, sunt cârcâieci pe aici”.

Și cum spuneam. M-am lipit de-o masă din alea la care se mănâncă de-a-n-picioarelea și am început să aștept. Aveam o tehnică specială la vârsta aia, asta cu așteptatul.  Oamenii erau destul de dezinvolți pe-atunci și sigur te lipeai de vreo gașcă cu chitară care urma să urle pe plajă toată noaptea sau până venea vreun profesor sa-i ia cu arcanul la somn. De obicei erau copii veniți în tabără. Așa că mi-am găsit rapid sacul căruia sa-i fiu petec.  Am avut o companie selectă în noaptea aia. Chitări, Carpați fără filtru and stuff. Pentru cunoscători. Tot ce îmi mai aduc aminte este că pe la cinci dimineața împărțeam frățește o sticlă cu un conținut dubios, obținut, cel mai probabil din încrucișarea dintre o viță de vie și un container de deșeuri nucleare. Sunt sigur că nu era recomandat minorilor. Nu era recomandat nimănui, cu atât mai puțin minorilor, iar eu împărțeam acest produs de proveniență incertă împreună cu un localnic. Un tip destul de funny, de altfel dar care vorbea cam urât despre nevastă-sa. Cred că e o cutumă locală pe acolo. Nu mai știu cum îl cheamă, să mă pici.

Pe la șase dădea deja cu zecimale. Acest domn, pentru că a fost un domn, până la urma urmei, cu toată părerea lui invectivată despre nevastă-sa, m-a invitat pe la el să mâncăm ceva. Precum chefliii dimineața, știti voi. Ăi de știți, restul vă prefaceți.

Am avut o revelație culinară în dimineata aia. Nevasta localnicului prietenos gătise plachie de crap. Mă rog, probabil gătise pentru ea și soțul ei dar dacă m-am întâmplat să fiu pe-acolo m-au numărat și pe mi e printre ei. A fost cea mai bună plachie de crap pe care am mâncat-o în viața mea. Și singura, de altfel. Cu sos roșu, un pic picant, cu mujdei și cu mămăligă. În înjurăturile nevesti-sii dublate de borâturile lui din buda turcească. Eu mă concentram pe lucrurile esențiale, însă. Cred că aveam glicemia 23, înainte de masa aia. După, cred că a urcat pe la un 25. Glumești? Mere verzi? Coma hipoglicemică miroase a rachiu. Probabil de pufoaică.

Am fugit de acolo destul de rapid. Sincer să fiu m-am prins, cumva, la un moment dat, că nevastă-sa era o finuță și nu-i înjura invitatii ci doar pe el. Am senzația că avea și ceva motive. Anyway, eu cu el fraternizasem toată noaptea așa că am simpatizat cu el în gând încă vreo cinci minute până am terminat de mâncat, am zis săru’mâna pentru masă și am șters-o ca și cum cineva ar fi uitat poarta deschisă.
Acum treaba era destul de simplă. După toată întâmplarea asta mi se făcuse așa un chef să mai rămân pe acolo de nu vă imaginați.

Așa că am în eput să evaluez rapid situația. Bani, ioc. Prieteni la care să rămân, ioc. Ieșise soarele de vreo două ore bunicele dar nu stralucea pe partea mea de stradă. Era ca și cum un nor exact cât mine de mare mă urmărea prin toată stațiunea.

Ok, ce face orice om normal, care a chefuit toată noaptea și e rupt de somn? Merge la culcare, o să ziceți. Ei bine, nu. Greșit.  Total greșit. Vă spui eu ce face, c-am fost acolo. Se duce să-și caute de muncă. Adică, vreau să spun, n-a trebuit să fac cine știe ce analize complexe ca să-mi dau seama că n-am nici măcar bani de tren. Extrasul de cont al buzunarului consta în vreo două scame. Cel mai probabil erau singurele bunuri pe care le dețineam legal în acel moment. Ei și aici tre’ să vă mărturisesc că cine a spus că meseria-i brățară de aur să-i dea Dumnezeu sănătate că mare dreptate a avut. Plăcându-mi să șurubăresc de mic se-ntâmplase să dau de niște oameni, cu care mă și împrietenisem cu vreo patru ani în urmă, care le aveau cu instalațiile. De tot felul. Un bec, o garnitură, o țeavă, știți voi. E, cum-necum se prinsese și de mine meseria asta. Așa că, iacătă-mă pe mine, mahmur și cu intestinele în plin concert în fața Biroului de Personal de la BTT Costinești.

Cred că arătam fix ca un instalator ieșit din tură după paișpe avarii de m-au băgat oamenii în seamă. Probabil că dacă le-aș fi zis că-s la liceu m-ar fi considerat supracificat. Dar am avut noroc că erau foarte short on people așa că m-au acceptat. Acum, fix ce vă ziceam mai devreme despre barza cu dificultăți de vedere. Până la ora amiezii aveam contract de muncă cu Departamentul Tehnic al stațiunii daaaar, daaar, cel mai important era că primisem CAZARE și tichete pe o lună de zile pentru trei mese pe zi.  Care s-au dovedit destul de inutile în primele săptămâni, după care am început să le vând sau să le fac cadou la pasionații de stat la mare care erau mai puțin norocoși decât mine. Asta pentru că mai mult de jumătate din intervențiile la care participam în timpul zilei erau pe la cantine sau bucătării de hoteluri. Unde ghici ce primeai de la șeful de unitate pentru că-i rezolvai problema rapid și eficient: food! Era valuta forte a stațiunii. Cred că am mâncat în vara aia o tona de bunătăți. Uneori uram geanta cu scule, care-mi asigura ce-i drept pâinea cea de toate zilele dar pe care trebuia s-o car înapoi la Dispecerat, eu aflându-mă în situația de-a fi-nghițit o balenă vie care la rândul ei mâncase un vapor.

Exact așa te simți după a șaptea porție de mâncare în cinci ore. Nu, nu mă-ngrășam, pentru că stăteam cam prost cu somnul. Adică, vară, alea-alea, nopțile eram mai mult prin discoteci decât în cameră. Am avut o serie de pățanii incredibile în vara aia. Atât pozitive cât și negative. A fost un roller-coaster continuu. Spre exemplu, într-o dimineață, înainte de cafea mă trezește un coleg cu ochii cât cepele că „hai repede că s-a spart o țeavă pe plajă”. Am crezut că glumește și voiam să-i trântesc ușa-n nas și să-i mai zic și vreo două despre tevile lui de-acasă. Numai ce-l văd că se făcea din ce în ce mai serios și-mi spunea „hai băă, ca se inundă plaja”. Deci, absurd total, gândeam eu dar când mi-a zis că ne-a chemat Maistrul pe toți l-am crezut, pentru că despre asta nu se glumea. Când mi-a zis că-i și Inginerul acolo, un fel de personaj mitic pe care-l vedeai doar când veneau extratereștrii în stațiune m-am executat rapid, mi-am luat o pereche de bermude pe mine și-am luat-o la fugă, către plajă, împiedicându-mă evident la fiecare cinci pași întrucât eram în șlapi. În 1993 nu intraseră încă în vigoare normele europene pentru echipamentul de muncă. Sau cel puțin nu la noi în Stațiune.

Alergam împiedicat și nu-mi venea să-mi cred ochilor că-n mijlocul plajei se mai năștea o mare. Mă simțeam ca făcând parte din ceva grandios în momentele alea, ceva gen Big Bang sau măcar Legendele Olimpului varianta live. Nu, nu era niciun Neptun pe acolo, după cum știți Neptun e câțiva kilometri mai la sud. Dar în schimb era o mare băltoacă în mijlocul plajei și o grămadă de oameni care o priveau consternați. Explicația era simplă. Paralel cu plaja, de la nord la sud, trecea conducta principală de apă a Stațiunii. Care s-a gândit să crape în dimineața aia pe la cinci. Era o conductă de azbociment de vreo 15-20 de centimetri diametru.

Vă rog să vă imaginați acum că nu poate exista dramă a Universului mai mare pentru departamentul tehnic decât aceea de-a fi nevoit sa oprești apa în TOATĂ Stațiunea, în miezul verii, cu mii de turiști în camere la ora la care se pregătea masa la toate bucătăriile din Costinești. Negrii sunt palizi pe lângă fața pe care-o avea inginerul. Îmi imaginam, în timpul ăsta și chinurile prin care trebuia că trece bietul coleg sacrificat pe altarul biroului de sesizări al dispeceratului. Cineva trebuia să răspundă și la telefoanele alea date de clienții nervoși. Deci, zis și făcut, dat prin stație, oprit nuș-ce vană de linie la vreo doi kilometri în amonte, vine excavatorul și ne pregătim sufletește de reparat țeava. Sapă ce sapă tipu’ cu cupa după care ne zice că să coboare  unu’ acolo în groapă să-i spună când se apropie de țeavă ca să n-o facă praf cu cupa. Cred că mă chema Dorel în dimineața aia, așa că m-am oferit să cobor eu. Mi se părea și distractiv, ce-i drept. Și a fost. Până la momentul la care cupa s-a înțepenit în ceva și nu se știa în ce. Ei bine, imaginați-vă scena: eu, până la brâu în apă, cupa trăgea de ceva neidentificat iar în timpul ăsta Maistrul venea în fugă pe plajă, strigând ceva dar era la vreo două sute de metri și nu-l auzea nimeni.

Puneți asta pe slow motion timp de treizeci de secunde.

După care lumea a-nceput să audă ce zbiera Maistrul: cabluuuu băăă, cabluuuu, aveți grijă la cabluuu…Pesemne cineva reușise să găsească panurile locației și a observat în ele că pe-acolo trecea și cablul principal de…curent al stațiunii. Ca să nu se plictisească singură conducta de apă, probabil. Pentru o secundă am avut senzația că suntem pe modul freeze, cu toții. Toată lumea se oprise parcă și din respirat.

N-avea decât vreo 10.000 de volți în el cablul ăla de care trăgea excavatorul. Destul curent cât să fiarbă toți peștii pe-o rază de cinci kilometri. Iar toată lumea era cu picioarele în apă. Cred că era de proveniență rusească acel cablu pentru că altfel n-am mai fi stat la povești acum. Mă rog, revizuit atitudine, continuat săpatul la lopată, reparat țeavă și redat plaja către cetățeni au fost fazele normale care au urmat momentului culminant. Viața în Stațiune și-a reluat cursul firesc. zbierătele din telefonul de la Dispecerat s-au oprit într-un final, sau poate că doar s-au diluat dar amintirea mării care se năstea din uscat mă mai urmărește și acum când trec prin Costinești. Cu nostalgie.

Scris de Lorin Coryllus.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s