Turcul plateste! – Remainick Felix

SkiAveam 18 ani aproape împliniți, era vacanță, era iarnă și eu eram cotropit de otomani. În buna relație româno-turcă, stabilită de secole, în care noi le vindem rulmenți iar ei ne înapoiază bucată cu bucată aurul ăla luat lui Ștefan cel Mare, la mine locuia un turculeț ceva mai mic pentru aproape o luna, asta pentru că și eu cucerisem Stambulul ăla, fără să știu și fără să-mi propun, tot pentru atâtea zile. Numele turculețului era Zulfikar, un nume mai mult de sabie decât de turc, dar nu știți voi și nici nu vă explic.

Deci îl tratam omenește pe Zulkar ăsta, cu pâine și sare, iar el mă trata cu pizza, cu bere, cu profiterol și alte chestii pe care le plătea cu generozitate, taică-su fiind mare propietar de tarabe prin Bazarul ăla al lor fiindcă, nu-i așa?, așa cum i-am explicat de multe ori, turcul platește!

Fiind deci pe banii lui, deși era oaspete, mă gândesc eu să-l invit ca tot romanul cu tricolor pe Valea Prahovei, să-i arăt munții ăștia ai noștri care, fie vorba între noi, nu diferă cu nimic de munții lor. Așa că îl iau pe Daniel, un amic de pe scară, îl iau și pe Zulfi, ne urcăm în tren și coborâm la Predeal. Dacă știam ce va urma coboram la Târgu Mureș, că-i mai mare și mi se pierdea urma mai repede.

Ieșim din gară, îi duc pe scările alea din față la cofetăria aia de sus (o mai ține minte careva?) băgăm câte un Diplomat de cacao (nu știți voi) și ne ducem pe Clăbucet. Repet, era iarnă. Erau mai mulți oameni pe schiuri decât pe jos. Așa că turcul bagă textul că vrea și el, noi băgăm capul între umeri pentru că nici unul din noi nu mai schiase vreodată, dar tot Zulfi ne liniștește spunând că ar fi, după socoteala lui, cam prima dată când ar pune așa ceva în picioare. Așa că, plini de entuziasm, stăm la coadă să ne închiriem schiuri și clăpari iar apoi ne așezăm cuminți la coada de la teleski, că doar nu urcăm muntele pe schiuri. Și cu asta încheiem partea frumoasă a poveștii, în care naratorul a ținut morțiș să arate cât de ospitalier și prietenos era el cu popoarele Europei (mai mult Asiei).

Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, dar ca-n filmele cu proști. Deci eram la teleski, la coadă, gata să ne băgăm sub cur T-ul ăla răsturnat care te trage pe pantă în sus. Problema era că ăla avea 2 locuri, iar noi eram 3. Așa că îl plantăm repede pe Zulfi lângă o blondă și îl privim cum dispare în sus, și dispărut rămâne până la sfârșitul poveștii. Noi doi, eu cu Daniel, deși nu mai pusesem niciodată schiuri în picioare, dădeam sfaturi competente unor domnișoare aflate la ananghie, adică cum să-și țină fundulețele, cum să încline picioarele și, în general, cum să stea tot timpul în V. Adică tot ce văzusem și noi pe la televizor.

În fine, ne vine rândul la T-ul ăla. Se așează Daniel în stânga, eu dau să mă așez în dreapta dar îmi pun un ski peste altul și rămân împiedicat. Dar T-ul ăla o ia în sus iar eu, cum nu vreau să îl pierd pe Daniel, mă apuc cu mâna de el. Dar ski-urile erau mai în spate decât mâinile așa că îmi pierd repede echilibrul, cad în față dar reușesc să rămân agățat de bara aia metalică. Așa că T-ul ăla pleacă cu mine târându-mă, crăcănat să nu scap skiurile alea din picioare. După vreo 100 m, satul de burțile pline de zăpadă, îi strig lui Daniel că îmi dau drumul. Nu va gândiți la prostii, despre mâini era vorba. Și îmi dau. Daniel nu mă putea lăsa singur, așa că își saltă și el curul de pe bara aia.

Suntem doi acum, pe mijlocul pârtiei de teleski. Aia de jos, de la coadă, ne văd că suntem per pedes și ne lasă liber încă un T din ăla. Numai că, al naibii, ăsta neavând greutate ca să îl țină jos, era cam pe sus și nu ajungeam la el. Așa că îl ridic pe Daniel în brațe, cât pot, cu tot cu skiuri!, iar ăsta se agață cu mâinile, exact în ipostaza mea de mai devreme. Eu, ca să nu îl pierd, îl apuc de picioare. Așa că ranga aia târăște acum doi indivizi ciudați în sus pe munte, și nu doar unul, ca mai devreme. Cum s-or înmulți ăștia, frate?! Auzeam râsetele întregii cozi de la teleski, din vale. Cum nu doream să ne desprindem, și nici să ne rănim cumva, că eram în stare, au oprit instalația. Așa că ne-am oprit și noi. Numai că oamenii aia invidioși, răi la suflet și nepăsători față de omul aflat la ananghie, ne-au făcut semn să dispărem urgent din peisaj.

Toți cei care au fost în zonă știu bine că între teleski și pârtie este o pădurice. Și nu una oarecare, ci una în pantă. Daniel și-a dat skiurile jos și a coborât panta aia. Și nu îl mai văd nici pe el până spre sfârșitul poveștii. Eu, cap de inginer NASA, cred că ajung mai repede în vale cu skiurile, așa că îmi dau drumul. Numai că era atât de abrupt, și atât de mulți copaci, și aveam o atât de mare viteză încât singura soluție, pentru a feri o accidentare, a fost să mă arunc într-o parte. Capul, cel puțin, s-a dus. Picioarele au mai rămas. Dar nu oricum, ci agățate pe după un arbust. Și iată-mă pe mine cum stau, ca idiotul, cu skiurile pe după copac, cu capul în jos și cu 3m distanță până la cel mai apropiat sol! Soluția? Așa cum am văzut în filme, uneori e bine să strigi: “ajutoooor!”. Așa am făcut și eu, vreo 20 de minute, dar degeaba. Nu m-a auzit nimeni. Asta ne arată că în viață nu e deloc ca-n filme! Așa că mi-am eliberat clăparii din skiuri și am căzut în cap. De fapt, în zăpadă, că valea aia era plină.

După ce îmi număr oasele și văd că-s aproape toate, urc pe pantă și îmi iau skiurile, apoi urc panta în partea cealaltă. Și văd pârtia!! Esteeee, măh! Și îmi pun skiurile în picioare. Numai că, în drumul meu, după vreo 10 m, apare o sârmă lungă, cam pe la nivelul brâului, care se mișcă în sus. Ajuns lângă ea, descopăr două căi de a o evita: pe deasupra sau, uluitor!, pe dedesubt. Cum refuz să mă aplec, accept să îmi trec un picior peste ea. Cu tot cu ski. Însă, de undeva, apare o față de copil pe sârma aia, tras de ea de fapt, care mă privește cu ochi mari, ca pe orice obstacol nefiresc. Mă prind că era un baby ski dar asta nu-mi rezolvă problema. Copilul era în dreptul meu, eu crăcănat peste sârma lui transportoare, prin mine nu putea să treacă. Dar putea să stea pe loc, mai ales dacă îl ții de cap. Dar cu el     s-a oprit și sârma aia așa că ăia din vale iar și-au belit ochii la mine și au oprit instalația. Iar se auzeau râsete zglobii din vale. Și, cred, câteva înjurături de mamă ale celor care manevrau sârmele alea.

Ajung pe pârtie. Exact în acel moment îl văd turculeț trecând în viteză pe lângă mine, PE SKIURI! Adică poate el și eu nu?! Așa că îmi pun iar skiurile alea în picioare, iau poziție de luptă și îmi dau drumul la vale. Oameni buni, ce Zurbringen, ce Tomba, eu frate!! Știți cum făceam cristianele alea?! Ca Gică Hagi driblingurile. Până jos am coborât, fără să cad!! Numai că, Huston, avem o problemă! Realizez că nu știu să mă opresc. Iar coada aia mare de la teleski se apropia atât de repede…

Așa că fac ce ar fi făcut și tata, și Ștefan cel Mare, ba chiar și Doamna Oltea: strig. Un ”Fugiiiiiiiiiiiiţi, măăăh!” izvorât din adâncul sufletului meu mare. Bine, și al amigdalelor. Plus laringe. Și am văzut, ca prin vis, cum oamenii aceia săreau în stânga și în dreapta mea, cum părinții își protejau copiii, cum ceriul senin se unea cu zăpada aia. Ce n-am văzut, în schimb, a fost că se termină pârtia! Direct într-un râuleț care curgea ardelenește prin preajmă, fără să-i pese de mine. În care am căzut, în care m-am rostogolit, din care și eu mă mir cum am scăpat cu viață. Știu că erau niște oameni, aceiași presupun, care făceau pe ei de râs. Dar care m-au luat pe sus și    m-au dus la doctor.

N-am avut decât niște vânătăi și o mână ușor luxată. Dar emoția?! Adrenalina?! Mândria?! Priceless! Pe rând au venit și Daniel, care nu mai pusese deloc skiurile în picioare, și Zulfi, despre care nu știu nici unde a fost, nici ce-a făcut acolo.

Cert este că seara, când am ieșit în stațiune, toată lumea ne arata cu degetul și rânjea fericită spre noi. Găsiseră într-un târziu niște idioți mai mari ca ei. Dar nu ne-a păsat. Am băut niște vin fiert care ne-a încălzit oasele și moralul. Plătit tot de Zulfikar. Căci da! Turcul plătește! Dar de români râde toată stațiunea!!

Scris de Remainick Felix.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s