Concurs: Amintiri din copilarie 7

Amintiri din copilarie 7O istorie de la început,


– Nană, da’ noi unde suntem!
– Ei na! Cum unde!? Acasă!
– Păi și, și casă une e?
– În București mamă (zâșbind ușor).
– Și Buculeșu une e?
– În România, dadă (cu un pupic șic, țintit pe frunte).
– Româia une e?
– Eh… în Europa!
– Și Europa!?
– Pe glob.
– Ce ie glop!
– Pământul, Terra! Aici, locul unde stăm. E mare! Mare! Și rotund!
– Dar pămânu’ une iete?

– Off „mânca-ți-aș plămanu’ tau”! Pământul este în sistemul solar iar sistemul solar în galaxie! Și acu’ ia mai dăte în gâtu’ măti și lasă-mă să-mi termin ciorba! E comedia porcului!! (îmi strigase pe un ton hazliu pe care-l cunoșteam și în acelaș timp, depășită de acel subiect)
– Daaaa?!!! Și galactia une e?
– În univers! Repetă ”u-ni-vers”! (cu delicatețe, ea iși colecta spuma de la ciorbă, desi amuzată fiind la maxim.
– Univert! Une e?!
– Cine?
– Univert!
– Nu știu mamă! …

Așa începe prima amintire, care datorită subiectului extrem de contruversat pentru un copil la 3 ani îl poate avea, mama încă și-l reamintește și mi-l reamintește adesea cu aceeași uimire. Eram în vacanța de vara, în bucătărie și cu geamurile larg deschise în tot apartamentul, pentru că asta era singura formă de a ventila, pe vremea aia.

O altă amintire ciudată, ca și „micuț cercetător” din mine îmi revine din decembrie ’91,   tot în vacanță la mama acasa. Ajunul acelui Crăciun era cald, foarte plin de cozonaci cu miros de scortisoara si lamaie (și în care mă îndopam cu stafide adesea), multe preparate pe care mama mi le pregatise din timp ‘’ca numai pentru mine’’, fursecuri, piscoturi si alte minunății dulci pe care le gătise cu trudă, banuiesc inainte de sosirea mea. Imi aduc aminte și de Cristi, fratele meu, care instalase pomul de iarna si caruia, vârful îi era înclinat datorită tavanului. Avea o instalație cu becuri rotunde, vopsite în culori și care ori stăteau aprinse ori nu, iar partea cea mai interesantă, un prelungitor alb (parca acu’ il vad…) din ceramică și ciobit la un colș (colț cu faza morții).

Dimineața Crăciunului, ca un obicei zilnic, mă trezisem foarte de dimineață, adică undeva pe la trei, patru, și în care linistea acelei nopți, unde doar vuietul vântului se auzea de afară, mă asezasem frumos, turcește în fața bradului aprins din care mi-am colectat o bomboană de ciocolată. Apoi, a doua atracție am mea, mi-a fost priza și nu… pachetelele de cadouri ambalate în hârtie creponată. Nu! Nu! Nu! Acea priză mă fascina căci aprindea pomul, care în acele momente, era singura sursa de lumina și care-mi atrăsese atenția cu mult înainte. Descoperind găurica prizei, îmi introduse-i degețelul într’însa pentru a elucida enigma forței ce aprindea beculetele, magia.

-Să vă zic ce a urmat?

Ei bine, la scurtul cotact cu faza prizei, m-am electrocutat zdravăn, lucru repetat în nenumărate serii. Da’ atunci a fost atât de zdravăn, încât, încă îmi mai doream. Deși ar fi trebuit să plâng, sincer, amorțeala mâinii dar și trepidațiile inimii, senzația aceea, încă mă fascinează și azi (desi n-am mai trait-o de mult).

Vara anului ’92, obosit de chinuială concertelor și mai ales de stresul studiului continu’, a venit cu o altă vacantă la mama și o altă istorie zbenguită.

Într-o bună zi de iunie, cred, căci era prea cald iar soarele îmi ardea brațele și ceafa și… și obrajii, decid să nu mă condamn la iesitul afară cu prietenii, pentru a merge cu mama la piață, toooocmai la Obor. Pentru ea, mama, era un dezastru suprem să o însoțesc la piață, că mereu ceream câte ceve! Însă partea cea mai interesantă vine odată cu acest plimbat printre tăranii plini de bunătățuri. Ei… și trecând și prin fața animalelor vii… ca un făcut, o lădiță plină de puișori galbeni, care se tot zbangheau ei acolo între ei, ciripind după mumăsa. Ce mumă și ce … orăcăială!? Eu vroiam toată lădița! Și ca să fiu sigur că prind măcar jumătate, mă pun pe jale… cu spume și zoaie… vânzătoarea rânjea tihnitoare. Mama… mai, mai.. m-ar fi lăsat acolo căci eram deja cu „curu de ciment dat”. Într-un final se înduplecă și-mi cumpărase doar doi! Puși într-o cutiuță de carton, găurită… o mai deschideam, să văd dacă sunt bine sănătoși sau leșinați de căldură, iar asta până la Muntele de Pepeni… hehehe! Pepenii erau mari verzui închis cu dungi și țuguiați! Doamne! Ardeam de drag să am și eu macar unul. Și asa a si fost! Și iar se lăsase cu cifra doi, adică… unu’ mare și altul mai mic.

Pe-ăla marele, îl luasem mamei din braț, drept mulțumire că îmi cumparase puișorii, iar pe-ăla mic rămăse adăugat la plasele deja încărcate ce dădeau pe-afară, plus cutiuța cu cei doi prietenași gălbui, pufoși și foarte vi pentre că prea piuiau din toate incheieturile. Avusesem toată grija să nu scap pepenele. Tot drumul de retur, fusesem cel mai fericit om din lume. Ba în tramvai, mi s-a oferit și locul, iar din când în când, mai suflam în cutiuța atarnată de mâna mamei.

De la tramvai până în fața blocului, toate bune și frumose, deși… erau patru etaje de urcat, fiind deja obositor drumul de la stație pana la noi. Zis și făcut! De urcat, urcaserăm cu bine și totuși … „Poooc”! Chiar în fața ușii, scăpasem pepenele dolofan. Spart a fost în trei, plus ca a trebuit să curăț, căci femeia de servici era în bune prietenii cu mama. Graba de a fi primul pentru a deschide ușa în ajutorul mamei (cu interesul piuitoarelor mele vi… a cam stricat treaba [și încă o chestie; noi nu blocam niciodată apartamentul cu cheie]), mia amânat poftele mele de joacă, cu două ore de vioară. Adică dintr-o dată, ziuluica mea simpatică, brusc devenise „gri”. În lacrimi repetam Rapsodia lui Enescu, dar nu pentru Rapsodie, ci pentru faptul că piuitoarele mele ciripeau de zori pe balcon, unde soarele nu mai batea cu silă deoarece amiaza era spe sfarșit iar seara pe venite, ceea ce însemna că fie nu voi putea dorimi bine fie că va trebui sa-mi văd pretenași cât mai curând măcar pentru câteva minuțele. Odată cu temele facute, aveam de-acum plină libertate să-mi revendic drepturile (chiar și cu mii și mii de scuze, drept sacriciu 😉 ) și deci așa am ajuns în tratativele mele, la un acord geo-politic cu mama. Balconul îmi aparținea. Teritoriu câstigat (cu tot cu pui)! Intrând pe balcon, constat că puișori câștigaseră și fani în randul noilor vecini, proaspăți mutați alături și cu care împarteam defapt acelaș balcon, fiind separat de un cadru metalic cu geam din’ăla netransparentu’ (care într-un tarziu ca să migrez la ei, l-am ocolit depășind prin exteriorul balconului, obstacolul ce ne desparțea [adică dacă nu eram atent sau nu mă tineam bine în mâini… eram în aer]). Așa i-am cunoscut pe gemenii Mihnea și Mihai, care îmi deveniseră cei mai buni prieteni de joacă. Revenind la puisori, pe unul l-am șutat de frică de a nu intra în casă (căci mama nu vroia să vadă găinațuri pe linoleu [pe semne ca era al dracu’ de greu de spălat]), si deci l-am bagat în boală iar două zile apoi a și murit. A fost mare tragedie și am plâns toata ziua aceia. Celălat care ramasese nu era prea viois și pentru că ramasese singur îmi zisesem să-l las să-și ia zborul și să își caute frații ceilalți. Ei bine, prostuțu’ de el n-a catadicsit să dea din aripioare și când a dat, am constatat că nu la ajutat la nimic pentru că de la patru până la parter noroc cu copacii… l-am recuperat (evident fără să-i spun mamei) încă viu însă si el avea sa moară. Deci noroc în zadar, că agonia era și mai mare, atât pe el la propriu cât și la mine în inimă.

Timp de o saptamână am fost în doliu și nici de joacă n-avusesem gând iar Rapsodia îmi suna cel mai duios cu putință (defapt așa am învățat-o eu mai bine, fără să-mi doresc această manieră), ceea ce avea să-mi aducă alți doi puisori în toamnă, pe care i-am crescut timp de trei ani, devenind găini în toată firea și care-mi dadeau ouă.

Tot din acea saptamană neagră, n-am mai mancat pepene nici până în ziua de azi iar animalul preferat al meu rămân în continuare toate înaripatele (motiv pentru care nu servesc nici carne de pasăre, singua exceptie fiind ouăle, ceea ce nu inplică moartea).
Altă dată, nașa mea își adusese (nu stiu nici în ziua de azi, de unde!?) cinci saci dintr-ăia marii, plini cu jucării. Mingii de football, palete de pink-pong, mașini din lemn si de plastic cu quart (ceea ce nu toți amici mei aveau), și câte și mai câte.

Nu vă zic că în doua săptămână, exact primele din septembrie și deci de dinainte de începera anului școlar, nu rămăsesem decât într-o mașinuță și opincutele mele de caucuic, legate cu sârmă și care îmi serveau drept remorci la „tractorasul” meu.

Cum sa întâmplat să rămân fără? Nimic mai simplu!

Într-o dimineață, ca de altfel în fiecare dimineață (mama era plecată la servici iar fratele meu era în vacanță la „tasu”, rămăsesem iar și din nou singur-singurel acasă, cățărat pe geamul de la bucătărie (adică tronul din cartierul general ce-mi apartinea), mai exact proțăpit între calorifer și peretele ce susținea geamul (dor îmi e de locusorul meu de-acolo!), loc de unde îl vazusem pe un alt pretenaș, Marius, care… nu era avut (nu că noi am fi fost), și care îl știam cum tânjea după una din mașinuțele mele, da’ la locul de joacă n-ar fi îndrăznit să-mi zică pentru că era cel care-mi sparsese nasu’ cu un băț în timp ce mă legănam suspendat în mâini de-o bară pentru bătut covoare. De oftică, căci avea frică înălțimii, ma lovit (deci de-al dracu’! :)) )! Și cum spuneam, nimerindu-mă în nas (și acum am deviație de sept). Culmea face ca după acest incident, la care n-am plâns, decât ”la comandă” (fiind colectat de pe jos de o vecină și adus acasă, pus baie de către mama, pentru igienizare, care era mai speriată decât mine în acel moment însângerat, înca cu hemoragie și șocat oarecum de durerea care-și făcea prezența din ce în ce mai acut, n-am crăunat un sunet, ba chiar ea mama mi-a spus atunci: „țipă bă!” si asa am și plâns.

I-am azvârlit mașinuța în locul cu verdeață, în micuța gradină, asta ca să-l împac. A doua zi venise la fereastră cu alți trei prieteni, dar… cum n-aveam voie afară… fiind cu nasucu’ bandajat ( plus că mama îmi spusese să nu mai vorbesc cu ”fiara” aia de copil), rămăsesem cătărat din nou și asta pentru ca de data aceasta, eram darnic și aruncam cu jucariile. Așa simțeam că trebuie să fac și așa am procedat. Din toată povestea asta, în mintea mea de-atunci, cred ca unul din simțuri, era zborul, căci de-atunci l-am iubit (numa’ că ceea ce făceam eu defapt, era să îndrăgesc picajul lucrurilor și deci gravitația). Nu vă zic că aveam deja abonați și în cateva zile, încet, încent, mi-am dat până la ultima mingiuță de tenis. Mama, observase că îmi dispar din jucări și mai ales, faptul că volumul sau trenajul lor prin casa, se diminuease vizibil (ceea ce îi canvenea!).

Un alt suvenir, de această dată, era ziua mea de naștere, unde aveam un apartamet plin de verișori și verișoare, tovarăși de joacă, unchi, matuși care mai de care mai pupătoare ceea ce-mi crea o silă imensă… da’ na! N-aveam voi să fiu „măgar”… lege de la mama! Și-mi aduc aminte de Silică, un var de-al doilea, cu mult mai mare și care, nu mai știu cum venise vorba de zborul puiului îngropat deja, vroia să-mi arate ce înseamna zboru’ (de menționat ar fi faptul ca era pe jumătate matol 😉 ). Lundu-mă de-un crac, mă susținuse într-o mână, capul în jos, iar ca să fie „tot tacâmu’ complet”, ma dirijat pe partea cealaltă a balconului. Aceasta îmi este cea mai frumoasă senzație din toate timpurile, căci am fost tinut așa minute bune, în ciuda crizelor mamei mele si a restului de neam, unde toți vecini ieșiseră la ferestre să nu mă scape. Nu-l suportam pentru că mă pupase de nu știu câte ori (pe deasupra îi simțisem și mirosul de alcool amestecat cu odorul de țigară), dar de-atunci îmi devenise ”nentul” cel ma preferat (pacat ca nu mai stiu nimic de el!).

Ah! Și cu tortu’ a fost eveniment rar… Stați să vedeți! Fusesem legat la ochi, asta așa, ca să nu vad ce se întamplă, în timp ce ceilalți „facuseră liniște” (adică pe dracu’ liniste, ca auzeam toate sosotelile) iar mama îmi asezase pe masa, un tort facut de ea pe două nivele și cel mai frumos (ea fiind cofetar patiser). Lumânări aprinse pe care le bâjbâiam în non transparență parțială a mateilaului cu care fusesem legat, și unde toată lumea îmi cânta de „la multi ani dragă nini”, timp în care alergia de porpolis și-a spus cuvântul de final al cânt, cu un ”hapciu din tot plămânu’”. Nu vă zic ce a urmat… :)))).

Primul eveniment școlar, asta așa ca de clasa întâi, leapșa cu colegi, da’ nu oricum… alergătura era obligatorie pe banci. Având energie, alergam cum apucam. Partea cea mai tare, au fost acele bănci, care erau vopsite într-un gri-verzui și în acelaș timp glisante, adică și îmi aluneca în poale dacă-l lăsam din mâini, deci vă imaginați, plus că avand pantofi noi și care mă și bătuseră bine, de strânși ce erau. Am alunecat cum nu se putea mai bine. Îmi spărsesem capu’, iar în pofida sângelui ce-mi curgea din cucui, râdeam cu lacrimi cu baietii, asta în timp ce fetele țipau cu toată frica… În rest, avusesem o educatoare nu foarte prietenoasă, și care mă făcea, ba maimuțică, ba țigănel, ba tărănel, ba în totate felurile și asta în timp ce de fața cu mama, eram „puișor”. Mi-am primit o groază de cataloage în cap căci de… nu prea eram grijuliu cu caietele mele, la mate eram în totdeauna în urmă, iar la caligrafie nu vă mai zic. Ce mai! Aporape catastrofa clasei, bun numa’ la joacă! Probabil că asta se datora faptului că fie aveam și școala de muzică în paralel (unde n-aveai voie la ranjete), iar pe langă toate acestea, aveam ore de muzica acasa adică în total 4-5 ore de muzică în afara școlilor, pentru că aveam program de lectură și istorie a muzicii plus cântece, și sinfonii și ari de învățat (răsfățul îmi era din când în când câte o lăutărească cu ai mei unchi), pe când temele de la generală… le faceam când puteam, fiind crescut de stra-buncicamea (adica una la 90 si de ani, cu doar două clase la activ, de care îmi este un dor imens! Cel mai imens dor în lume!

Singura și cea mai mare notă în clasele primare, a fost 9, la o temă în care facusem o compunere despre poezia lui Barbu Ștefanescu Delavrancea, Mama lui Stefan cel Mare pe care o înțelesesem din plăcerea relatărilor și deci ca o minune a conținutului, până când și învatatoarea (comunistă cei drept) a care-i asprime o cunosteam bine, și-a închis ochii caligrafici, felicitându-mă. Am uitat să vă spun că, învățătoarea se adăpa cu ceaiuri dintr-o sticluță de Scandik sau ceva de genu’, abia apărute la vremea aceea, o nebună de care îmi e dor.
Cea mai mare fericire mi-a venit când am schimbat învățătoarea cu diriginta și profă de istorie care avea să-mi devină ceea ce nu primisem până atunci, adică încrederea, fiind cu adevărat o mamă, mentor, exemplu viu al societății moderne, și nu în ultimul rând, Istoria Evoluției Rasei de Viațam numită Umanitate.

Aci, îmi aduc aminte și de profu’ de Religie, care, ca un făcut, în toți acești ani de școala, prima ora de curs, în ziua respectivă, se nimerea cu el și asta poate că datorită faptuli că întârziam mereu.

Mi se întâmpla că întarzam, în perioadele în care care aveam cursuri după-amiaza, zi în care alergam de nebun să ajung la timp, plecat fiind de cu dimineață cu un ghizdan ce-mi atârna atât greu în spate încât mă termina, căci nu căram doar cărțile și caietele școlare… iar în mână îmi țineam mereu vioara, în toc și de care aveam mereu grija să nu se întample ceva rau pentru că era scumpă iar această frică ma ajutat să ajung prieten bun cu femeile de servici (de alt fel, niște suflete de neuitat și care, uneori mă servea cu sandwuich-uri preparate cu grijă), la care-mi lasam vioara înainte să intru în clasă. Între școli, aveam de luat tramvai sau autobuz patru stații iar dacă se întâmpla să ratez unul precum se întampla mai mereu, ajungeam în întârziere. Problema se pune că toți îmi cunosteau situația, însa acest domn de religie (mare teolog nu și popă), mă lua mereu în bășcălie, trântindu-mi câte-o fanfară bocită din gura prea plină de ureche. Am tolerat acest lucru, timp de trei ( Da! Da! Doar 3!) ani, până într-o zi când eram deja cu capsa pusă de la muzică, și în care se nimerise să-mi cânte exact cântul de fanfară pe care eu îl studiam, adică ”Masul de Intampinare”, când i-am spus raspicat:

„-Mă doare capu’ și cînți fals (adică îl tratasem cu tutuială, ca să înțeleagă lipsa de respect)! Acu’ știu că are să mă pune-ți să stau în spatele clasei pe varfuri și cu mâinile întinse în sus! Mulțumit!? Vă cer scuze ca deobicei pentru întârziere!”.

Replica nu întarziat să apară și cu ochii beliți mari cât cepele si un zâmbet curat: „- Adică Io cânt fals?! Vai da’… după ce că sunt amabil să te primesc cu onoruri… îmi zici „tu” mie că io cânt fals (iar aici acest ”tu” îl reprezintă faptul că mereu mă trata cu ”Dl”, ”Dvs”, uneori chiar ”Majestate”.)?!

Acela a fost debutul uneia din cele mai frumoase prietenii căci nu mă mai persecuta precum o făcea când nu-mi scriam temele, ci din potrivă, mi-a dat jos ghiozdanul de pe spate lăsânsdu-mă să-mi las canadiana în cuier și să mă asez linistit în bancă. Tot de el mă leagă faptul că am fost invitat la corul Mitropoliei din București sau pe la cursurile lui de la Facultatea de Teologie (este un profesor plin, iar pentru mine mentor), aducându-mi aminte de limbajul liber, degajat și mai cu seamă modern decât cel învechit al bisericii. Tot de la el am aflat și multe taine despre îngeri, recomandări sănătoase în ceea ce privea cititul. Un om cu adevărat înțelept, drept și luminat, iar faptul că l-am și întalnit în această viață, este un mare noroc, benefic din punct de vedere moral. Regret faptul că nu pot întoarce timpul înapoi.

De departe, cea mai tare comicărie vine odată cu Profesoara de Matematică, în viața mea. Adică era o tipă așa la vreo 40-45 de ani, ochelaristă și fericita purtătoare de lupe mari cât alea de aviator (adică ochelari de-ți acoperă toata față și care involuntar te transforma în tocilar), nu era proastă deloc însă era prea bună cu noi (de-asta n-am rămas niciodată repetent sau corijent, cred. Adică mai mult ca sigur!). Marele defect îl avea la explicații (și cred că de la ea mi se trage faptul că sunt un om de neînteles căci era mai mult tehnică, mod care îmi plăcea), adică îți explica până nu mai înțelegeai nimic dar cu dorința de a înțelege ceva (ceea ce în liceu a fost mult mai posibil si de ajutor). Cel puțin eu eram „pa” cu totul, în perioada aia. Ori de câte ori îi ceream să-mi explice, avea o jenă a faptului că nu-i plăcea să țipe până în ultima bancă, deci fie îmi explica ceva repede fie îmi zicea „Altă dată!”. Cum știam că nu-s bun deloc, începusem să-mi pun problematica libertății, adică „la ce dracu’” aveam nevoie de matematică când puteam citi linistit într-un colț de scară în școală, sau să mă plimb în parc, sau să pufăi o țigaretă… hehehe!

Asta se întâmplă printr-a șaptea, an în care se introdusese consilieru’ școlii și de care îmi era frică până într-o zi când venise la ora de dirigentie, așa… să ne facă un test psihologic (la care avusesem cele mai bune rezultate, culmea, adică io care eram aproape cel mai praf din clasă). Asta mi-a fost și invitația într-o următoare zi, când fusesem scos de la ora de biologie.

Încet da’ sigur, începusem să chiulesc cu scop de consiliere, și-mi aduc aminte de ea, cu o față tânără, caldă, o blondă cu ochi albastri extrem de inteligenții (pe semne ca blondeala n-avea treabă cu intelijiența așa cum se mai nimerește în bancuri) și care mă lăsa mereu cu gură căscată. Și… a propos de ”gură”! Apucasem un tic s-o privesc în gură și nu în ochi căci avea o strungăreață misto, apoi, dincolo de asta, era o limbută sâsâită ceea ce în uechea mea, odată că-mi plăcea fiind amuzat, iar a doua, îmi era pată pe creier pentru că la fiecare sunet de limbuțeală sau sâsâit, îmi doream s-o corectez dar de rușine, nu mi-am permis niciodată. Mare drag aveam de ea și o adoram și pentru prezența ei de a gesticula din buze dar și din mâini. Tot ea este cea care mi-a insuflat dorința de taine ale psihologiei și a întelegerii omului. Un suflet curat, însa în paralel problemelor la mate care se agravau pe zi ce trecea. Le chiuleam de-acu’ în neștire și asta până într-o zi când, buna mea prietenă, fusese schimbată din funcție (nu cunosc motivul da’ sper să nu fiu și eu o vină), iar de-atunci le chiuleam fie pe stradă, fie acasa la citit, fie în parc. Avand deja acest nărav apucat al fumatului, am fost descoperit de colegu’ de bancă care și el le mai trăgea asa pe ocolite (cunoșteam mirosul de țigară). Având acest punct în comun și tot de-atunci, devenisem cei mai buni prieteni (ca de la „cine se aseamană se adună”!), cât despre restul clasei… îi ”comvertisem” aproape toți la fumat. Gașca creată, avea să mă mascheze însă nu pentru mult timp. Între timp, eu și încă doi potențilali corjenți, ne vorbiserăm să ne răzbunăm pe profa de mate, căci vobeste prea repede și nu țipa îndeajuns să înțelegem. Așa se face că într-o zi de decembrie, sa-i „fur” mamei Axion amestecat cu Cif si nisip dintr-o cutie veche de Tix, și un scoci brite plus sârmă de vase, pentru ai spăla mașina femeii căci era prea jegoasă, iar asta în timp ce tocmai chiuleam, cu țigara în gură și-apoi singur că ăilalți doi erau prea fricoși.

Zis si facut! Cu mare noroc de la Dumnezeu prinsesem și o ploaie zdravănă și rece (norocul chior al berzei proaste!). Nu vă imaginați cum treceau oamenii pe stradă, uitându-se la mine cum faceam de zori spume, care ascundeau zgarieturile roșului metalizat (mare modă… vai de capu’ meu!), spume care erau roze la un moment dat. În mânerul portierei ii lasasem un mesaj scris cu litere de tipar „MAI RESPIRĂ ȘI TU CÂND VORBEȘTI, CRIPITOARE FĂRĂ VLAGĂ!”.

În aceași seară, când ajung acasă… s-a întamplat mama! Profa de mate vorbise cu diriginta care îi spusese mamei „Fiul tău chuilește de la matematică și am impresia că fumează (a se vedea și dacă nu se drogează cumvă căci este prea slabanog și palid) și în plus vezi dacă îți lipsesc din detergenți, căci dmna. profesoară de matematică, a avut un incident în care, încă nu știm exact, dar îl bănuim pe fitu că ar fi spălat automobilul acestea, zgâriând-o de nerecunoscut!”….

De-atunci am început sa fumez cu mama de față, să „chiulesc” numai acasă și să mă concentrez mai mult la matematică.

Discuțiile cu mama au fost lungi, crâncene și de departe, cele mai amicale pe care mama mi le-a putut oferi, neatingându-mă niciodată cu o palmă, desi… uneori aș fi preferat o bataie zdravănă decât vorbe lungi, adesea plictisitoare, și mai ales folositoare.

Nu foarte departe de fapta mare și nedemnă de mine, mă nimeresc la toaletă, pentru nevoi. Surpriza era că… în toaletă la baieti să fie adunati o parte din gasca de fumaciosi, si deci, nevoile se schimbaseră de-acu’. Nevoia de-o tigară venise nemapomenit de bine asta dupa ce am fost pedepsit pentru un an fara bani de buzunar. Deci tigari… canci! Si-mi aduc perfect aminte, fumul lung până în tavan și gros și care de-acum dădea pe din afară, plus… mirosul de tututn care devenise mai puternic decăt praful de clor folosit la dezinfectare. Si pentru că urmau două ore cu diriga, cine credeți că intră în toaletă!? Lupu’! În deschizătura uși, primul pe care-l nimereste cu o scaltoacă zdravană… Io! Și încă ce scaltoacă! Căci avusesem impresia că mi-a dislocat maxilarul din loc. Ce a urmat a fost show! Adică era tărăgănată ca dracu’ (da’ cu caz nobil), eu eram în fața clasei și cei implicați. Nota la purtare 7, basca 3 la istorie (iar aci am fost ascultat din lecția despre Cuza cu reformele lui care le aveam pe de rost în cap plus justificative deci o ascultare hai nu de „10” dar trece la „3”?!). Adică dorea sa-mi demonstreze că ține la mine căci cu mine avea ce avea (iar eu la isto, ma numeam mai ”As” decăt șefa clasei, adică isto, română, latină, franceză, germana dar si fizica plus desen. Mi-am primit avertisment de exmatriculare dacă nu ajung cu mama la școală (mama cu care deja începusem să fumez pe față din țigările ei), am să fiu negresit exmatriculat.

A doua zi, mama la școală,

Diriga: -Cristina, fitu’ lipsește prea des de la mate, fumează, ba odată l-am auzit înjurând după autobuz (aci’ nici eu n-am tinere de minte când, da’ nu-i exculs), deci nu stiu ce să-ți zic!? Nu știu sigur care este problema mașini colegei mele de… matematică, care locuiește în blocul de vis a vis iar un vecin de-al dansei, a descris un tânăr compatibil cu statura și alura lui.

Mama:
-Lasă-l măi că-i arăt eu acasă! Il omor!
-Huăăă! Nesimtitule! Este adevărat!? Tot ce se spune, este adevărat?

Eu:
-Da! (lăsân-d capul plecat, înlăcrimat și plin de neincredere a ceea ce va urma.

Mama:
-Cum!? Lasă că te aranjez eu! Abia astept sa te întorci acasă! (știind evident, ca n-are ce să-mi facă pentru că nu m-ar fi atins decât moral cu rol de santajistă)… Pană la urmă, mașina a ramas intactă, drept suvenir, asta în condițiile în care mama dorea s-o despăgubească și mai ales ar fi fost de-acord cu ideea exmatricularii ceea ce nu sa întâmplat; și totuși o mutare fusese produsă și anume, am fost mutat în prima bancă, asta ca să aud mai bine (deși nu eu aveam probleme de auz), nu aveam dreptul la chiul acasă însă aveam dreptul la cumpărături în weekend pentru toată alimentația care-mi trebuia la școală iar colac peste pupăză, Corina, profa de mate, devenise prietena mamei. ”Beleaua” cea mai mare fiind faptul că în loc să fim dușmani, chiar și-acu o m mai întreb de probleme la mate și îi datorez multe și nulte cunoștinte.

Ieșind din balamucul acesta glorios, ora de fizică avea ceva legat de prisme si divizarea culorilor deci fizică optică (care-mi plăcea enorm atunci). La moda clasei de-atunci, se purtau țevile de pix și hârtie mastecată pe post de carne de tun. Zis și făcut căci aveam și eu una. În laborator eu eram tot în spate, dar pe rândul de pe partea catedrei. A treia bancă, Dudea, un gras imens care în aranjamenul clasei normale, stătea cu patru banci în spate. Noi doi, că nu scriu întâmplător, ne tot tachinam cu țevile acestea iar mie nu-mi convenea căci eram mereu pălit în ceafă, de hartia înmuiată de saliva ăluia din gură. Deci… silă mare, mon chere! Dar (căci se lasă cu dar 😉 ) la fizică aveam să-mi iau revanșa căci eu îl aveam în țintă de-acum, iar el cu era mare, dolofan și deci imposibil de ratat. Sigur trebuia sa-l nimerec. Eram foarte mulțumit și țicnit că puteam să-l execut. Mai la jumatatea orei, îmi iau iar țeava, o armez si … suflu! Pocnindu-l de mai multe ori, aceta se tot foia in bancă ca un drac cu scarlatină. Ceea ce avea sa-i atraga atenția profesoarei către el. In gând, își ziceam ”ultima incercare și fraieru’ e halit!” Și totuși… ținta a fost eșuată direct pe lentila de ochelar a profesoarei, în condițiile în care, acest Dudea, se mișcase din poziția inițială, find obligat să se ridice pentru ascultatu’ provocat de smuciturile din bancă.

Și acum am în minte fața profei, cu acea hârtiuță pe lentilă bine înbibată și foarte fixată. Deci din cât era ea de finuță, calmă, frumușică devenise o diavoliță! Cum numai eu știam și colega de bancă, care era moartă de extaz, având un râs mut, în timp ce ceilalți, râdeau cu gura până la urechi (și acum am lacrimi de râs; să fie de bine!). Scăzuse nota la purtare cu câte un punct la aproape toți din clasă, în timp ce mie și câtorva, nu… (doar noi eram îngerașii clasei și n-am fi fost capabili de așa ceva).

Ah și nu v-am spus de prima dragoste pe care n-am s-o uit nici o singură dată!Da… da’ nu pentru că ar fi fost prima ci pentru că pe cât de dramatic sa încheiat, pe-atât de hazlie este.

Se chema Alexandra, fică și nepoată de Iehoviști, iar noi aveam doar 7 ani. O cunoscusem pe vremea când stăteam acasă la Mimi (adică la mine acasă), adică stră-bunica mea și mama adoptivă a mea pana la vârsta de 9 ani. Fiind vecină cu noi de stradă, această Alexandra pe vremea aia, aveam dreptul la ieșit afară dacă avusese note bune și teme facute (da’ și io, asta numa’ la muzică, căci școala generală am început-o la 8 ani, că cică eram prea mic de statură), ne întalneam mereu în parculețul nostru de cartier, care nici leagăne nu mai avea, iar vara trăsnea a tomberoane de gunoi (de-alea de metal cu capac care n-avea capac, vechi de pe vremuri) pentru că eram cumva în spatele blocurilor deci față în față cu ghenele de gunoi. Mă rog, deși nu suna deloc romantic, acolo ne pupam mereu, si-mi aduc aminte cum îi spusesem că vreau să mă ”mărit” cu ea, la cum ne țineam de mânuțe. Depășind acele momente, dragostea noastră a durat aproape o lună în pupături, joacă „de-a mama și de-a tata”, până am fost urecheați de mama ei (codoașa ne prinsese în flagrant mai rău ca la „Tradati în Dragoste”). Ajungând cu noi de ureche, auzi ce se apucase ”comunista iehovistă” să-i spună lui Mimi (sincer, o altă comunistă, da’ mai regalistă)

-Doamnă, fitu’ mi-a f…. fata! I-am prins când se pupau! Dacă rămane fata gravidă?!

Auzind toate astea, mă așteptam să fiu persecutat la maxim, căci înțelesesem vorbele vulgare, și credeam că ”gravideala” este boală grea, deci constientizasem că făcusem ceva foarte grav, mai ales că eram ținut de ureche, în care simțeam atât sunetul de frecare, mișcare dintre oasele muierii de la mână cât și unghiile ei, ce parcă-mi strapungea urechea. Mimi, la cele auzite, se pusese pe un râs zdravăn iar acesta a fost singurul moment în care am vazut-o atât de amuzată, „fericită”, în care albastrul-violet din ochii ei, devenise din ce în ce mai sticloși de la lacrimile produse. Nu știam cum și ce să înteleg; dilema îmi fusese mai „dilemoasă” mai mult ca oricând, pentru că de ureche, încă mă ținea forța unei mâini străine în timp ce semnele de râs strașnic… m-ar fi scuzat! Lucru extrem de rar să te ascunzi de Mimi, căci era o femeie „unsă cu toate alifiile”. Si cand spun ”toate”, apoi toate!

Drept raspuns:

„-Ioi, tulai Dom’ie! Fă! Dă drumu’ cuopilașilor, tuta dracu’! Sunt doar niste copii, Cucoană! Și-acu’ ieși! Ieși afară! Futiti-ar turșii în cur, în frunti cu tata-mare (adică barbacsu mort)!”. După acest incident, am mai văzut-o pe Alexandra doar de câteva ori în treacăt, fie pe stradă, fie odată prin piață, iar Mimi, îmi explicase în seara respectivă, ce înseamnă o femeie cu un bărbat. Si ca „trebi” să am „grije” de fete și să nu le fac „reu”, explicându-mi și „gravzeala la fomei”.

Cu sigur mai sunt și alte aminitiri, frumoase și pline de viața însă mi le pastrez mie. Aceste scrisuri de mai sus, sunt o parte care mi-a format mentalitatea zilei de azi, un „Eu”, în lacrimi regretat, căci în această istorie am vorbit de zilele frumoase, însorite sau trăsnăi mai deosebite, care mi au marcat existența și pe care, dacă nu am sa le pasez într-o carte, vor murii cu mine odată.

 

 

 

Un gând despre „Concurs: Amintiri din copilarie 7

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s