Concurs: Amintiri din copilarie 6

Amintiri din copilarie 6Strada Victoria Socialismului era cea mai lungă stradă în pantă din Moreni. Adevata victorie era însă când ajungeai la poalele ei şi ştiai să mergi pe bicicletă chiar dacă aveai ouţele negre sau pe patine cu roţile (aha cu rotile!) chiar dacă pe genunchi se vedea hipoderma.

Cei foarte mici, fără bicicletă sau rotile se dădeau la vale cu placa cu rulmenţi, căruţul de butelie sau oricare altă jucărică furată sau meşterită care aluneca la vale. Iarna, aici se desfăşura concursul orăşenesc de sănii, bob improvizat, capace de wc şi pungi de un leu, la care participau toţi copiii înscrişi la unica şcoală din oraş, denumită simbolic nu se stie de ce “Şcoala 1”, adică vreo patru sute de suflete.

Cu astfel de veleleitati de arena sprtiva “all season” stradă era cunoscută tuturor că “Plaiul Mare”.

Plaiul Mare avea cam 800 de metri lungime, două curbe strânse şi începea de jos de “la monument” adică la locul unde se ridică o bornă de ciment pe care atrna o corona de lauri din fier forjat vopsită în verde şi se termină sus, la poalele pădurii, la ultima casă unde locuia Manuel nebunu’.

Iarna aia a fost lungă şi rece ca mai toate din vremurile alea şi a îmbrăcat Plaiul Mare în haiana albă şi groasă de zăpadă încă din prima zi a vacanţei în care am poposit în casa mătuşi-mii cu un bagaj de două geci şi de vreo zece ori mai multe cărţi şi caiete.

Prima zi de vacanţă, ninsă şi geroasă, a rupt baierele porţilor şi-a invadat Plaiul Mare de zeci de sănii,de plastice şi de urlete sălbatice cum nu se mai auzise de la invazia lui Gingis Han si pană la Gheorghiu Dej.

Bolidul nostru, făcut de unchiu la IMUT , din fier, avea mânere roşii , o placă nouă şi lucioasă de tego şi vreo şase kile. La vale era un vis, aluneca uşor şi n-aveam frică de nici o ciocnire la cât era de grea. O împărţeam cu vara-mea stand pe rând în faţă şi tot pe rând ducând-o sus. Dar Plaiul Mare era mare şi sania la fel iar timpul puţin căci eram la vârsta la care primul bec aprins pe stradă era semnalul care ne trimitea în casă.

“Şi cum să pierzi aşa o zi, ducând de sanie în sus atâta greutate şi distanţă şi s-o consumi apoi într-o secundă pan’ la vale? ”gândeam trist la unison când fierătania se oprea jos în monument.

“E mare de noi!” a conchis şi vara-mea cu lacrimi şi obidă, convinsă că totul este un complot al fratelui mai mare pentru care era numa’ bună.

Aşa transpirate şi cuprinse de dejnadejde, cu obrajii arzând şi ochii de tekel lăsat în ploaie ne-a găsit vecina, tanti Aneta. Sau sor’sa poate, că numai mă-sa care a murit le putea deosebi pe astea două. Şi că să joace comedia confuziei până la capăt s-au angajat amândouă surorile la alimentara de la monument, nimita după ele “Magazinul 4 craci”.

– Ce aţi păţit mă caprelor de nu va daţi cu sania şi staţi aici că două orfeline? S-a luat careva de voi?

– Nu putem s-o ducem sus, tanti, a zis vara-mea cu un oftat de parcă în acel moment tocmai grăbise încălzirea globală cu un secol şi trei pinguini işi dadeau obştescul sfârsit.

– De ce mă, nu va lasă ăştia marii să treceţi? Ia hai că merg eu încolo şi-mi arătaţi mie care nu va lasă.

Am plecat în urmă ei gâfâind, ţinându-ne de sfoara groasă. Dar paşii ne erau din ce în ce mai mici şi parcă sub omăt era o bandă rulantă care ne ducea înapoi cu doi paşi la fiecare trei făcuţi. Aneta, exasperată de paşii de furnică dar încă îndatorată de rolul de protector pe care şi-l luase, apucă cu vigoare de sfoară şi-o ia bărbăteşte către deal certându-ne doar din încruntarea frunţii.

– Nu putem tanti, suntem bolnave! a scheunat vara-mea supărată din spate, ca omul care aflat în nepuntinta fizică e nevoit să apeleze umilit la milă publică.

– Da’ ce-aveţi fa? n-oţi fi ieşit cu febra din casă că va duc de ciuf pe amândouă direct la mă-ta marea, ne-a ameninţat ea în parte îngrijorată, în parte bucuroasă că scapă de fierătanie la jumătatea drumului.

– Avem probleme cu inima tanti! din familie.

Nu ştiu de unde mi-a ieşit şi nici ce gând m-a împins la aşa grozavie, doar ştiu că iminenţa contactului dintre ciuf şi mama mare m-a făcut să arunc în lupta argumentul infailibil.

-Aoleo da’ ce-aveţi?

– Nu ştiu exact, ceva din naştere care are toată familia, luăm dimineata si seara Nifedipin şi facem ECG mereu şi n-avem voie deloc nici un efort , să bem Pepsi sau să mâncăm sare! am turuit repede reţeta şi regimul de-l ştiam pe de rost de ani şi ani de la bunicul nostru.

Nimic n-a zis Aneta, doar sfoara a apucat-o mai cu nadeje şi până sus pe Plaiul Mare a mers ca un soldat sovietic fără să cârtească.

A doua şi a treia urcare au fost floare la ureche. Ştiam sceneta, intrasem în pielea personajelor, studiasem mimica iar replicile nu ne mai ţâşneau din gură necontrolat ci se scurgeau printre suspine şi clipiri de gene.

Mergeam de mâna  câteșitréle, noi doua si tragedia care ne lega, în urmă oricărui vecin care avea în ziua aia drum la 4 craci şi pe care soarta cruntă îl împingea să intre în vorba cu cele două copiliţe plânse de pe scări.

*   *   *

Tata era din ăla cu carnet foarte roşu de partid şi număr scurt la Dacie. Liniştea biroului mare cu uşi capitonate şi scaune de nuc a fost spartă la prima ora a dimineţii de telefon si de glasul secrtetarei care-i anunţa e o urgenta medicala pe fir.

– Bună ziua, domnule Dobrinescu, sunt doctor Staicu de la Spitalul Militar, ştiţi sunt nepotul doamnei Mirabela, v-a fost colegă la Moreni, am auzit de cazul fetiţei şi nepoatei dvs şi poate pot să va ajut, aici la noi e cea mai bună echipa şi dacă vreţi puteţi veni să vedem ce e cu inima micuţelor.

*   *   *

Seara, în faţa porţii de pe Victoria Socialismului 16, o dacie neagră aducea mătuşe-mii un pachet de la Bucureşti. Era soferul tatei cu un plic mare, ministerial, cu două culegeri noi nouţe de Petrică, albastre şi cu miros proaspăt de tuş iar intre ele o coală cu caligrafie impecabilă: “ a nu se părăsi domiciliul până la terminarea exerciţiilor de la paginile 1 până la 86. Trimit după caiete în fiecare vineri, orele 16, în vederea corectării. Prin bunăvoinţa, MD.”

A fost o iarnă frumoasă si senină în care mii de ture s-au făcut pe Plaiul Mare în sus şi-n jos, cu sănii, bob improvizat, capace de wc şi pungi de un leu. De partea cealalta a geamului mii de lacrimi au curs cu muci, noi două şi Petrică.

Un gând despre „Concurs: Amintiri din copilarie 6

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s