Concurs: Amintiri din copilarie 4

Universul Micul Meu Loc De JoacăUniversul Micul Meu Loc De Joacă

… te rog să înțelegi că Universul este, pentru mine, doar un mic teren de joacă, aidoma celor de lăngă blocul în care am copilărit, uite, leagănele verzi, din fier, vopsite neglijent de un pensionar plictisit, leagănele cu gust sărat, ca de sânge, leagănele de fier care urăsc copiii și le rup mâinile și le sparg capetele și le curge sângele, sângele ăsta este de fier, poate de-aia, peste tot în existența noastră locurile în care am lăsat câteva picături de sânge vor rămâne pe vecie, desigur, atât cât știm noi să înțelegem din ea, vor rămâne, deci, pe vecie, spuneam, locuri fundamentale, în care existențele noastre sunt deturnate, capătă noi valențe sau confirmă așteptări, speranțe și victorii, unele atât de aproape de sufletul nostru, altele ascunse, poate capcane ale destinului, poate doar niște întorsături firești ale situației dar, oricum, nouă oamenilor ne place să oferim încărcături deosebite unor evenimente, probabil banale, dealtfel, în economia universului, dar sângele are magia lui, fascinează, trezește la viață, animă, dă naștere acțiunii, fie bună, fie rea, el, sângele, nu discerne, nu face diferențe, sângele face să alerge și victima și călăul, și antilopa și leopardul, sângele este amoral, lipsit de prejudecăți, de judecăți de valoare, își face datoria, doar datoria, sângele iubește, sângele urăște, strânge în brațe, însoțește prima și ultima suflare, maurul pleacă după ce și-a făcut datoria, sângele este primul care dispare în momentul morții, nu-i așa?, locul ăla, spuneam, cu leagăne verzi, care ne schimba, cu ironie, parcă, destinele noastre de copii, mie mi-a răpit trei săptămâni din viața mâinii mele stângi și cel mai probabil pentru totdeauna pianul, cu mâna în gips nu poți cânta la pian și nu-ți poți susține examenele de pian, mai ales, și totul intră, așa, într-o vrie, te trezești că, gata, pianul este, de-acum, doar o amintire, do, re, mi, uram, un pic pianul când eram mic, poate doar pentru că unii adulți vor să te facă fericit împotriva voinței tale, ne vei mulțumi când vei crește mare, spuneau ei, mă-ndoiesc, le răspundeam eu în gând, doar în gând pentru că știam că iau bătaie dacă comentez ceva, fericirea nu vine cu forța, ați schimonosit sufletul unui copil, l-ați înăbușit cu fumul ăsta înecăcios care iese din cadavrul tuturor dorințelor și aspirațiilor voastre neîmplinite și l-ați abandonat, mai apoi, lovindu-l crunt cu arma indiferenței voastre atunci când vă arăta ce-i place, de fapt, sa facă, demni urmași ai lui Procust, visele lui erau prea mici pentru voi și prea mari pentru el, nu le putea atinge singur înălțimea, avea nevoie de aripa voastră pentru zbor, n-ați știut și nici n-o să știți vreodată, copilul e de-acum mort, îngropat, ca un avort post partum, oricum părea defect, nu ne împărtășea visele și aspirațiile noastre de adult, ce știe el, cai verzi pe pereți, trebuie să ne asculte pe noi, cei mari, noi suntem depozitarii științei absolute, noi cu sufletele noastre mutilate si chinuite de răutatea nemărginită a altor semeni de-ai noștri, noi cei ținuți cu picioarele goale în zăpadă pentru că am cerut de mâncare și asta era considerată o obrăznicie fără seamăn pe vremea noastră iar noi am învățat din întâmplările astea, așa că îi vom arăta noi cine e mai puternic, nu știe nimic acest copil, toată puterea în cer și pe pământ ne-a fost dată nouă, în ceea ce-l privește, noi l-am făcut, noi suntem dumnezeul tău copile, ia aminte bine, deci avem drept de viață și de moarte asupra ta, dumnezeu ne este martor, vom face om din el, va reuși în viață, se va ridica așa de sus că până la urmă va deveni din ce în ce mai mic și nu se va mai vedea deloc, va dispărea înghițit de neantul deznădejdii în care l-am aruncat noi, îi vom provoca si lui aceleași răni care ne-au mutilat pe noi pentru că doar astfel va deveni mai puternic și ne va face mândri de el, opriți-vă, vă implor, mă doare, mă doare ceea ce-mi faceți voi, nu sunt decât un copil, nu știu, nu pot atât de mult, opriți-vă o clipă, acest rând este deja un epitaf, acel copil a murit demult și n-ați înțeles de ce, dar înainte de a muri s-a chinuit sub ochii voștri care păreau să nu priceapă nimic din zbuciumul și din agonia lui, nu i-ați legat rănile, nu i-ați ascultat plânsul, Samariteanul milos nu a trecut pe drumul pe care el căzuse între tâlharii care i-au răpit copilăria și l-au lăsat gol, gol de vise, gol de pasiuni, gol de speranțe, gol de dragoste părintească, cu pieptul despicat de către cei care i-au scos inima din el de frică să nu trăiască, cumva, în vreun alt fel decât cel prescris, cărțile știu mai bine ce destin trebuie să urmăm, visele sunt pentru cei ce dorm, spuneați, ați stors lacrimi pentru el, lacrimi mari și false la care crocodilii priveau cu invidie și își spuneau, specia umană nu poate fi întrecută în cinism și cruzime, își dădeau coate între ei și se uitau cu respect și admirație la superioritatea oamenilor, crocodilii sunt mai buni și mai miloși decât voi, crocodilii protejează până si puii străinilor când sunt pe lângă ai lor, voi n-ați fost în stare nici de-ai voștri să aveți grijă, v-ați demonstrat cu vârf și-ndesat superioritatea, voi oricum nu știți acest lucru dar dragostea este un monstru atunci când vine înarmată și pune condiții copiilor, un monstru însetat de sânge, de viață, de vise, se hrănește cu vise pe care la sfâșie și le exsangvinează cu plăceri diabolice în ochi, mi-ați luat tot ce i se putea lua unui copil, mi-ați luat șansele la o viață normală, mi-ați luat prietenii, eu nu aveam voie să am prieteni, dacă nu se încadrau în definițiile voastre limitate, eu eram special, sigur, nu mă puteam înhăita cu toți bădăranii, mi-au trebuit ani de zile să-mi revin și să pot avea din nou prieteni, a trebuit să fug de voi pentru asta, a trebuit să fug ca să mă salvez, da, am fugit exact acolo unde spuneați voi să nu mă duc, acolo între oamenii ăia care beau alcool și se băteau ca chiorii, da pentru că oamenii ăia m-au apărat și au avut grijă de mine, mi-au dat sentimentul apartenenței la rasa umană, da știu nu e vina voastră, si voi erați morți de mult, casa noastră a fost de la început un cimitir, ce șanse la viață poți avea atunci când te naști într-un cimitir, ce altceva poți să înveți decât să dormi printre morminte, paturi reci, goale și lipsite de dragoste și de mângâieri, o da, fantomele au fost cei mai buni prieteni ai mei, voi nu ați știut să iubiți pentru că nu aveați de unde, dragii mei, oamenii nu se nasc oameni, oamenii nu se nasc nici măcar maimuțe sau crocodili, oamenii se nasc doar niște biete boțuri de lut de câteva kilograme care pot fi modelate fie în păsări albe sau poate albastre, prinți, prințese, șacali, crocodili, sau monștri care vor tulbura la rândul lor vise, oamenii nu se nasc oameni, ei devin oameni și asta doar dacă au șansa să fie crescuți de oameni, nu râdeți, copiii crescuți de lupi devin lupi în formă de copil, aleargă ca lupii, urlă ca ei, sfâșie prada cu dinții și cu ghearele, se hrănesc cu sângele cald al vânatului proaspăt, toate stelele căzătoare lasă urme iar fiecare om este o stea, oamenii…oamenii, din păcate, sunt în numărul cel mai mic între toate animalele de pe planeta asta, ar trebui să fie declarați specie protejată, pentru că oamenii sunt pe cale de dispariție, ar trebui să apară organizații care să se preocupe de soarta ultimilor oameni rămași pe planetă, îi veți găsi cu greu, pentru că majoritatea se ascund, da, se ascund pentru că sunt vânați, fără milă, există în lumea insectelor specii de prădători care iau forma vânatului ca să-l poată atrage și devora, exact același lucru se întâmplă și cu oamenii, prădătorii lor le-au reprodus forma și unele comportamente ca să se poată apropia de ei și să-i vâneze liniștiți, oamenii nici măcar nu vor opune rezistență, pentru că nu te poți apăra de ceea ce nu vezi, nu-i așa, astfel că oamenii rămân din ce în ce mai puțini iar copiii sunt printre ultimele exemplare de oameni, protejați copiii, nu lăsați copiii să fie vânați, pe mine nu mă mai puteți atinge, eu m-am eliberat deja, sunt liber acum, iar Universul este micul meu teren de joacă…

4 gânduri despre „Concurs: Amintiri din copilarie 4

    • Da, eu sunt martorul. 😀
      Am remarcat amândouă textul tău, iar ea (Nora) te-a suspectat pe tine de fapta asta.
      Te-am felicitat și pe club ptr curajul de a-ți asuma o tehnică atât de dificilă. Să păstrezi coerența, să reușești să și transmiți afectiv în același timp nu-i puțin. O fac și aici – felicitări!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s