Concurs: Amintiri din copilarie 14

Amintiri din copilăria încă prezentăAmintiri din copilăria încă prezentă

Întrebări jucăușe pentru recuperarea amintirilor:

Cum e viața?

Cum te descurci cu ea?

Cum aplici îmbunătățirea detaliului pentru ansamblul tău?

Viața copilăriei a luat naștere în felul următor.

În faza incipientă a copilăriei, viața a fost o anormalitate. La vârsta de 3 ani m-am văzut obligată să port aparat auditiv, ceea ce a fost înfricoșător pentru că nu mai auzisem nimic până atunci. Copilul neștiutor zice “obligat”. Deodată auzeam toate sunetele din lume, un zgomot deranjant. Următorul pas a fost să învăț să vorbesc, luând lecții de logopedie care m-au ajutat foarte mult, deși dicția mea este un pic ciudată pentru ceilalți.

În cea de-a doua fază, obligațiunea a devenit un defect doar pentru că mi s-a pus un șablon, din care cu greu am putut ieși. Oh, grădinița dulce (fără să uităm cum copii mici pot fi foarte răi, inconștienți), clasele primare, gimnaziu (o perioadă în care copii totuși realizau problema comportându-se la fel dar în conștiință de cauză) inclusiv liceu (o perioadă destul de ștearsă, în care compătimirea a jucat rolul principal, ceea ce înseamnă o ignoranță spre binele tuturor), au fost o provocare permanentă pentru mine.

Eram percepută ca pe o copilă cu un defect și a fost un lucru depresiv pentru mine, încercam să fiu relațională însă, din păcate, aveam limite, cu care nu mă puteam descurca pentru că nu eram capabilă de a face o schimbare. Nu spun că nu am avut prieteni care au dat dovadă de cea mai mare răbdare și m-au apreciat exact cum am fost, pentru că am reușit cumva să mă bucur de asta. Am fost, însă, atât de închisă în mine, atât de frustrată, încât pe de o parte, mă blestemam pentru închisoarea în care mă aflam fără voia mea (pentru că au fost niște greșeli medicale la mijloc, nu m-am născut așa), iar pe de altă parte mă simțeam ca și cum aș avea un dar în mâinile mele (fără nici o referință religioasă).

A treia fază, care cu adevărat m-a făcut persoana care sunt azi, un copil cu zâmbetul unui om măricel, este perioada în care am părăsit pe oricine cunoșteam pentru a merge la facultate în alt oraș, Constanța. Acesta a fost și încă este procesul meu prin care m-am descoperit singură pentru că în asta a constat totul, să mă descurc singură, fără ca nimeni să cunoască neapărat povestea și defectul meu. Nu a fost un lucru imediat, însă m-am găsit în situația în care comunicarea reprezenta totul, locuind la cămin.

Căminul a însemnat să locuiesc cu încă 3 persoane într-o cameră și mii de alte persoane în căminul propriu-zis, prin urmare, era necesară o socializare spontană. A trebuit să fie o adaptare-fulger pentru că practic m-am născut, din nou, într-un oraș străin cu oameni străini (până și în ziua de astăzi, străinii îmi sunt mai confortabili decât persoanele care mă știu de la 3 ani).

Mai important decât căminul, a fost facultatea în sine, care a avut un rol semnificativ. A trebuit să fiu mult mai atentă, să captez orice în raza mea vizuală, am dobândit abilitatea de a citi pe buze pentru o mai rapidă comunicare, ceea ce mi se comunica, în mintea mea trecea prin trei procese: ceea ce credeam că mi se comunică, ceea ce coincide mai bine cu ceea ce mi se comunică și ceea ce cu adevărat mi se comunică (urmând apoi, bineînțeles, propria mea percepție despre subiectul în sine). Am urmărit mult mai profund limbajul corporal, am observat cum ambianța modifică modul de comportament.

Toate acestea încercând să trec prin facultate, la o specializare de limbă și literatură română/spaniolă, deci o provocare în plus. Au fost profesori care m-au îndemnat să țin conferințe, ceea ce nu mai făcusem până atunci. Nu o să uit niciodată primul meu speech în fața oamenilor (acum nu mai am această problemă, pot vorbi liber cu oricine, despre orice, să-mi susțin punctul de vedere, ador să fiu contrazisă, să mi se pună întrebări, practic să fiu în permanență provocată). Au fost profesori care nu au avut această răbdare, ceea ce m-a încurajat mai mult pentru că trebuia să mă descurc și să nu las ca acest defect să-mi dicteze viața sau să mă definească, pentru că eu nu sunt defectul meu.

Da, un nou copil care poate spune ca defectul nu este, de fapt, nici cea mai infimă parte din mine. Pe acest principiu, trăiesc și astăzi, la capacitatea maximă pe care o poate purta un suflet de copil. Nu mai recunosc nici cea mai mică frustrare și nu am nici resentimente pentru medicii care au fost neglijenți (le datorez viața pe care o am).

Vorba mea: Nu îmi permit să am vreun regret, vreodată. Pentru că în lucrurile mici, în detalii, îmi găsesc zâmbetul de fiecare dată. Bucuriile mele mici îmi colorează ansamblul, iar pofta de viață care îmi este recompensă, am grijă să o ofer mai departe.

Cum este aplicată îmbunătățirea detaliului pentru ansamblul meu, recunosc, e o întrebare-cheie. Detaliile în sine, colectate, fac un ansamblu, însă preluând și refabricand un detaliu, este ceea ce face pentru mine un ansamblu detaliat. Totul are un rost, este un circuit infinit stocat dar nu într-o manieră obsesiv-compulsivă. Pur și simplu, fiecare detaliu rămâne întipărit în condițiile în care își menține relevanța, detaliile nesemnificative își pierd utilizarea.

Însă, atunci când mă aștept mai puțin, răsare un sentiment de deja-vu, adică o reutilizare a ceea ce credeam că nu mai este necesar, că am mai fost în anumite locuri, că am mai trecut pe lângă același străin, că am mai văzut aceeași mașină în alt oraș sau că anticipez ceea ce o persoană va spune.

Vorbesc foarte mult cu mine, în gândul meu, îmi imaginez uneori dinainte diferitele scenarii ce se pot întâmpla în următoarea zi, refac în gândul meu o anumită ordine care ar fi trebuit să fie pe biroul cuiva, îmi organizez lucrurile însă apoi dezordinea inevitabilă este menținută într-o ordine haotică, deci o reorganizare.

În concluzie, ansamblul meu este un amalgam de detalii, însă stocate rațional, în funcție de prioritate, funcționând totul de la sine, fără vreo intenție în procesele astea.

Ca orice copil în aventurile sale!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s