Concurs: Amintiri din copilarie 11

Tara, tara, vrem ostasiDespre cum am fost Dincolo si m-am intors doar jucand “Tara, tara, vrem ostasi”

Era o zi superba de toamna. De cand am inceput sa am ganduri constiente am iubit toamna cu acel covor superb de frunze fosnitoare in tonuri de galben si ruginiu. Ma plimbam cu bunica prin parcul Libertatii (da, pentru mine va fi intotdeauna Libertatii si nu Carol) si imi trasaiam ore intregi picioarele ca sa aud acel fosnet linistitor. Imi opream fosnetul abia cand faceam un morman destul de mare cat sa fie un castel pe care il lasam intact sa apere cararea de cotropitori si o luam de la capat. Dar destul despre toamna.

Cum ziceam, era o zi superba de toamna, soarele inca dadea o lumina blanda ca un halou de inger din picturi si fiecare raza care atingea era ca o mangaiere de mama. M-am imbracat rapid cu uniforma, am alergat in cerc prin toata casa sa-mi caut cravata (mereu o rataceam pe undeva si pe cele calcate din sifonier mi-era mila sa le iau) si am fugit spre scoala in strigatele disperate ale bunicii “ti-ai uitat pachetul!!!” Scoala se afla la 10 minute de casa pentru picioarele mele scurte de atunci.

Puteam fie sa iau drumul cel lung, in capatul blocului treceam pe langa macelarie, apoi pe langa magazinul de paine, coteam dreapta si dupa inca un bloc vechi traversam si o luam prin “parculet” si ajungeam la cladirea sumbra a scolii. Mai aveam o varianta mai scurta, sa fac dreapta exact la sfarsitul blocului meu si apoi sa o iau “prin spatele blocului”, dar asta era o aventura pentru ca trebuia sa ma asigur ca fritz nu era liber. Fritz era cainele unui vecin din vilisoarele care se aflau in spatele blocului nostru, un caine foarte inteligent si foarte rau care stia sa iasa din lant si sa scara gardul si care avea obiceiul sa fie agresiv cu copiii. In ziua aceea am optat pentru varianta sigura, mai ales ca voiam sa ma bucur de mentionatul soare care printre cladiri si sub copacii dintre blocuri nu era de zarit.

Ajuns la scoala, am stat in careu pana cand ne-au dat drumul inauntru, avand avantajul ca fiind in clasele mici am fost lasati sa intram printre primii si am scapat de buluceala infernala de pe scari si de eventualii bullies din clasele mari. Primele ore au trecut ca vantul, cel putin pentru mine. Eram inca fascinat de ziua insorita si cred ca am stat mai mult cu ochii pe geam. Cu totii asteptam cu infrigurare ora de Dirigentie pentru ca astazi urma sa facem munca patriotica in parculet. Mai precis sa strangem gunoaiele, sa maturam frunzele pe alei si alte treburi de-astea pe care in mod normal nu ne-ai fi putut convinge sa le facem de bunavoie, dar avand in vedere ca era in timpul orelor si ziua era atat de insorita le asteptam ca pe o eliberare.

Timpul a zburat si iata ca a sunat Recreatia Mare. Ne-am strans lucrurile si am iesit voiosi in parc sa ne mancam sandwichurile pe banci si sa palavragim. In scurt timp a venit si tovarasa Dumitrescu, invatatoarea noastra care ne iubea foarte mult si ne trata de parca eram toti copiii dansei. Ne-am luat sacii, maturile, greblele si ne-am apucat de treaba, bineinteles facand un zgomot infernal, alergandu-ne si provocandu-ne unii pe altii. Tovarasa ne impartise pe echipe si a stat sa ne supravegheze pana cand am reusit sa dam o fata cat de cat acceptabila parculetului. Nici nu ne-am dat seama cand s-a incheiat ora si tovarasa ne-a urat la revedere si noi am ramas bineinteles “inca putin de vorba”. Nu a trecut mult si dupa cateva reprize de “leapsa” si “v-ati ascunselea” a venit randul celebrului “tara, tara vrem ostasi”. Pentru cei ce nu au jucat niciodata sau au uitat, in acest joc participantii se impart in doua tabere si se tin de maini formand doua lanturi umane ce stau fata in fata. La fiecare “runda” cineva din primul grup declama “tara, tara vrem ostasi!”, iar ceilalti intreaba “pe cine?” si atunci se triga un nume, iar respectivul iese din lant, isi ia avant si incearca sa rupa lantul uman advers. Daca reuseste are voie sa aduca pe cineva din lantul dusman cu sine in grupul sau, daca nu, ramane in grupul advers. Jocul se termina cand unul din grupuri acapareaza majoritatea jucatorilor sau cand te plictisesti.

Iata ca dupa cateva runde echilibrate sunt strigat si vine si randul meu sa incerc sa smulg o “vajnica proletara” din grupul advers si sa o aduc in “tara” noastra (da, si atunci erau mai multe fete decat baieti). Am stat o clipa si am decis sa rup lantul intre Gabriela si Cristina. Gabriela era cea mai voinica fata din clasa, iar Cristina era prima mea iubire secreta. Planul era sa nu ma simt ca un non-gentleman agrsand o fata firava (citeam prea mult pentru varsta mea) si sa o castig pe Cristina langa mine, sa pot sa o tin de mana. Imi iau avant si atac … dar, vai Gabriela isi ridica bratul vanjos in fata asaltului meu, ma nimereste in gat si … POC!!! Negru.

Un intuneric total, pentru o secunda sau poate o eternitate … Apoi, o lumina dureroasa, dar placuta mi-a inundat toata perceptia, orbindu-ma pentru putin … Incet incet am devenit constient ca sunt in mijlocul unui loc inundat de verdeata, ca o gradina magnifica cu pomi plini de flori. Era plin de scrancioburi, leagane, tobogane, carusele si zeci de copii care se jucau. Lumina era aurie, iar culorile erau aidoma celor din tablouri. Si totul era imbibat cu o muzica divina si o senzatie de fericire deplina. Doar ca acolo nu existau doar culori, sunete sau emotii, ci existau verde-liniste, rosu-caldura placuta, galben-dulce, auriu-extaz, voci-infratire, lumina-bine, cantec-bucurie-albastru, fosnet-multime-rasete-cald-stralucire si multe alte variatii pe care nu mi le pot aminti. Priveam fascinat fara sa stiu unde sunt, dar stiind ca m-am intors Acasa. Din multimea vesela s-a indreptat spre mine o zana. Era o tanara blonda cu ochi stralucitori si un zambet care imi incalzea inima. Niciun cuvant nu a iesit de pe buzele ei, dar simteam cum vorbesc cu ea, minte langa minte, inima langa inima. In centrul meu caldura era si mai intensa privind-o. Imi e foarte greu sa transmit intr-un mod inteligibil experienta. Stiam ca abia am vazut-o, ca o iubesc, i-am spus totul despre mine si chiar cand voiam sa intreb unde sunt, ce este locul acela totul a inceput sa se zguduie si mi-am auzit numele strigat de multe voci. Am privit catre ea si am incercat sa intru din nou in comuniune, dar zguduiturile si strigatele au devenit din ce in ce mai puternice. I-am privit ochii o ultima oara si am vazut ca asa trebuia sa fie … si tot acel taram a disparut la fel de brusc cum aparuse.

M-am trezit in mijlocul colegilor si colegelor care ma strigau, imi dadeau palme si ma stropeau cu apa. In cadere imi izbisem puternic ceafa de asfalt si, aparent lesinasem.

Am privit in jur si am simtit un mare gol in suflet. Lumii pe care o priveam ii lipsea ceva. Un ceva esential pe care nu il puteam numi sau intelege. Soarele stralucea inca la fel de iubitor, fata pe care o iubeam era deasupra mea cu ochi mari, caprui si ingrijorati … dar ceva din mine ramasese acolo, intr-un loc in care perceptiile si emotiile se impleteau ca acordurile unei simfonii, un loc unde imi impartasisem sufletul unei creaturi feminine necunoscute-atat de cunoscute, intr-un loc in care sufletul se simtea acasa. Oare unde este?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s