Concurs: Amintiri din copilarie 10

Cu cravata si gagicaCu cravata si gagica

Mereu am fost un copil aparte. Nu unul precoce, nu excelam prin nimic. Poate prin fantezie, poate prin vis și visare cu ochii larg deschiși. Am început să citesc devreme, poate prea devreme, astfel încât literatura a luat de multe ori fața experienței mele de viață. Știam multe, mai multe decât mulți copii de vârsta mea, desigur la un nivel teoretic, însă nici asta nu conta. Pentru că aceeași imaginație mă ajuta să transpun cumva ceea ce credeam că știu în ceea ce credeam că puteam face.

Eram în clasa a doua, așteptam să devin pionier al Patriei. Și am primit nu numai un titlu ci și un sentiment nou nouț, curat, simplu: o dragoste. Prima dragoste. Dar să vă povestesc, dacă   n-ați adormit până acum.

Aveam deja pregătită camașa aceea albă, aveam și “cravata” roșie cu tricolor, ca sângele vărsat de strămoși, găsisem și inel de-ăla transparent să o strecor prin el, totul era pregatit. Mai era nevoie doar de o solemnitate aparte, o ceremonie care să desăvârșească trecerea mea de la un stadiu la altul, o ștafetă între două generații consecutive, deși foarte apropiate, precum chiflele alea care îmbracă hamburgerul de la Mac. Această predare urma să aibă loc la Vidraru, lângă statuia aia cu fata care ține fulgerul în mână, așa cum Becali ține ranga aia pe Maybach. Doar că eu urma să țin fulgerul în inimă.

Tradiția spunea că o generație de pionieri trebuie înnobilată de generația de dinaintea ei. Astfel, clasa a treia avea onoarea de a transfera și lega la gât simbolul acela roșu, (ca sângele vărsat…da?) păstorit și cultivat cu grijă de nu știu ce conducător genial. Prin urmare, clasa a doua (noi) și clasa a treia (ei) am plecat în două autocare diferite acolo unde barajul evidenția unitatea de voință și capacitate de muncă a poporului roman, care prin eforturi susținute și sacrificii imense a ctitorit o lucrare ce are să dăinuiască peste veacuri. Sau până când or s-o vândă ăștia.

Ajunși acolo, ne-au pus pe două rânduri. Aia mici în față, aia mari în spate, ca să rânjim bine la poza de grup. După ce am cântat, care cum a putut, Tricolorul, că Românul avea să se deștepte peste mulți ani, ne-au pus să ne întoarcem, noi ăștia mici, cu fața către ei, ăia mari, cei care aveau să ne ia sub oblăduirea lor culturală. Și m-am întors și eu, că nu puteam să rămân ca muta la… oftalmolog. Dar m-am întors așa, ca-n filme, când se derulează cu încetinitorul și vezi cum i se zgâlțâie aluia obrajii de parcă ar avea nuci în gura, cu tot cu coajă. Și m-am întors, și am văzut…

Dacă ar băga-o cineva pe Rapunzel în Belle sau pe Charlize Theron în Halle Berry (cea de acum 15 ani, nu ofilita de azi) tot nu ar vedea ce am văzut eu atunci. Curcubeu în retină! Diamante în umoarea aia apoasă! Era Ea, cea pe care o așteptam de 8 ani, de la biberon încoace! Îmi zâmbea șăgalnic, afectuos, cu ochi strălucitori, cu inimă mare, eu îi vedeam și aripile. Ce mai! Aș fi vrut să înghețe timpul ăla ca împărăția din Frozen, 30 și ceva de ani mai târziu. Cred că am rămas și cu gura căscată, dar n-au fost martori oculari să îmi confirme această ipoteză. Când și-a întins mâinile alea spre mine curgea candoare din ea așa cum curge alcoolul etilic din pufoaică la vasluieni. Când mi-a legat cravata aia la gât parcă mi-a atârnat Colanul imperial în grad de Cavaler bengos. M-a atins! M-a picurat cu drăgălășenia ei de fetiță de 9 ani care de-abia aștepta, probabil, să sară coarda pe undeva. Eram năuc, eram topit! Câțiva ani mai târziu probabil că aș fi picurat și eu prin alte părți, dar hai să nu mă antepronunț.

Se numea Monica Toader. Da, îi țin minte numele, îi țin minte și chipul, îi țin minte și adresa, și numărul de telefon. Era fix cu un cap mai înaltă decât mine, o moacă rotundă, cu păr lung, șatenă, ochii verzi, smaralde reținute într-o piele catifelată, cu pH între 5,5 și 7. Ne-am dezlipit. Durea! O priveam. Durea! Zâmbea cuiva. Durea! Orice făcea ea, la mine durea. Ca-n bancul ăla cu blonda și cu degețelul ei rupt. Și astăzi mă doare când îmi amintesc cum mă durea atunci.

Copii s-au împrăștiat. Unii alergau, alții se rostogoleau prin iarbă, fetele săreau elasticul, mie îmi sărea inima din loc. Nu cred că am privit vreodată atâta timp și atât de intens pe cineva așa cum am privit-o atunci pe Monica. Btw, dacă vă privește cineva așa, nu rămâneți în plm extaziați, ci sunați la 112, că e pericol iminent. Îmi amintesc că cele două grupuri s-au unit și că s-au jucat împreună jocul ăla cu sticluța. Cum care joc cu Sticluța?! Phuuii, nimic nu știți. Nu-i ca Solitaire, frate! Un copil învârtea o sticlă (una adevarată, nu PET) iar ceilalți cântau și băteau din palme, așa cum îi bat jandarmii pe cei din Peluza Sud. Ei bine, sticluța aia se oprea la un moment dat. Și atunci, copilul din dreptul fundului sticlei trebuia să pupe copilul din dreptul gâtului sticlei. Dacă nu v-ați prins, nu contează. N-o să vă pupe nimeni niciodată că sunteți prea deștepți ci doar din dragoste pură. Binențeles, unde trebuia eu să mă așez?! Bravo, exact în fața Monicăi. Unde, unde, unde în altă parte?! Numai că nimeni nu i-a explicat strategia mea și sticlei ăleia proaste care, f..-o în bot, n-a vrut niciodată să se oprească cum aș fi vrut eu.

Ziua s-a terminat. Copilăria mea se terminase. Ne-au urcat în autocare, fiecare la clasa lui și ne-au trimis acasă la București. Eram pionier, câștigasem o cravată la gât și pierdusem inocența aceea a sufletului pur, neprihănit. Eram îndrăgostit! Măh, muci eram!

În perioada care a urmat lucrurile s-au succedat cu repeziciune. Ca orice copil normal de 8 ani și ceva ce eram, am urmărit-o după școală până în fața blocului în care locuia, am așteptat să se urce în lift, am văzut la ce etaj s-a oprit liftul ăla. M-am uitat la avizierul blocului și am văzut ce familii locuiau la etajul ala și le-am notat numele pe spatele unui manual. M-am dus la Telefoane (știe careva ce erau alea? Că Orange și Cosmote nu existau nici ca intenție), am deschis cartea aia albastră și groasă cu numele abonaților, aia legată cu sfoară să nu o fure cineva, și am notat numerele de telefon ale celor 4 familii care locuiau la etajul ăla. Am fugit până acasă și am sunat pe rând, la fiecare număr, cerând-o pe Monica, pe Ea! A fost apelul numarul 2, familia Toader. Era mă-sa, care mi-a spus că Monica doarme și că nu o trezește dacă nu-i important. Cum, măh, să nu fie important?! Îmi găsisem aleasa mult visată și ea stătea cu cornu-n pernă, ca Adormita aia din frumoasa pădure?! Dar, generos cum eram, și cum m-am păstrat de altfel până în ziua de azi, am lăsat-o să sforaie liniștită pentru că eu, de la distanță, de undeva, o vegheam în somnul ei lin și mă asiguram că nimeni, niciodată, nu avea să-i tulbure relaxarea aia obligatorie de dinainte de tema de la Citire.

Am vorbit cu ea, la telefon, de câteva ori. Pentru că nu m-am prezentat, oricum numele nu-i spunea nimic și oricum nu înțelegea ea de ce o caută un băiat pe care nu-l cunoaște, mi-a dat cu flit și umbrele uitării au deznobilat sentimentul meu curat, limpede ca cristalul, generator de durere și emoție în egală masură, intens și vibrant, speranță pentru viața aceea complicată pe care tocmai începea s-o penetreze…

Un gând despre „Concurs: Amintiri din copilarie 10

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s