Concurs: Amintiri din copilarie 1

Parfum de otetariPARFUM DE OȚETARI

 Din soarele-ncins curg picuri de aur pe frunzele pomului din faţa mea. La ochiuri, apa de sub casă clocoteşte în culori de piatră topită.

O frunză udă îmi străbate retina și-mi atinge conştiinţa sub forma unei cupe de viaţă nebăute până la fund.

Miroase a oţetari. Miroase a vară. E secetă.

De multe decade, stau desenate în mine niște garduri turceşti din şisturi de piatră de râu, suprapuse şi închegate-ntre ele cu lut galben. Garduri scunde ce desenau strâmb uliţele Casimcei – un sat dobrogean în care tataia fusese notar şi unde ai mei mă trimiteau, vara, „la aer”. Acolo era să mor de deochi într-o noapte veche şi ploioasă rău, de care nu știu decât din povestirile bunicii. Zicea că m-a salvat cu mare pricepere o femeie adusă în puterea nopţii din sat, cu doi tăciuni şi un scuipat cu leac.

În grădina în care-mi era teamă să păşesc din cauza unicului cocoş al bunicii, împărăţea caisul mic cât o nuia mai vânjoasă. Tataia se jucase cu el de-a Dumnezeu, altoindu-l cu nu știu ce și, după aia, zilnic, aproape de ora apusului, își inspecta capodopera. Îl bombănea sau lăuda și îl ciugulea de tot felul de moţişori cu o foarfecă uriașă pe care o avea întotdeauna în buzunar când mergea în vizită. Acest ceremonial se repeta doar pâna la coacerea fructelor. În secret și cu ochi vicleni, priveam adesea de după gărduțul grădinii poamele ce se pârguiau pofticios, dar îndrăzneala mea nu mergea mai departe de acel gard. Cocoșul era cu ochii pe mine.

Imediat ce fructele se coceau, ritualul se stingea. Lucru care pe mine mă uimea nespus. Toată recolta încăpea în căușul palmelor bătrâne. Stârpitura făcea de fiecare dată doar patru-cinci fructe mari, aurii, pe care tataie mi le dăruia numai mie. Aveau o culoare dulce şi catifelată ce mi-a rămas dragă pentru toată viaţa.

În umbra de pe prispa din spatele casei, făceam pentru nişte păpuşi imaginare dulceaţă de corcoduşe în căpăcele rămase de la sticlele de Borvis. Din când în când, mă uitam jinduind la cei de seama mea, ce se alergau prin praful fin ca o pudră de talc şi cu care nu aveam voie să mă joc pentru că, ce să vezi?- eram de la oraş. Ce vină mai era și asta?! Degeaba mă milogeam să mă lase cu ei. Cică nu se făcea. Și ce poftă aveam să-mi afund tălpile goale în praful cald şi gros al drumului!…

Mamaia biruia întotdeauna. Mai zicea într-o doară, numai să nu mă mai audă smiorcăind: „V-oţi juca, poate, dacă vin ei în curtea noastră… dar, mai bine, lasă, că fac gălăgie şi la ora asta doarme tataia!“.

O dată s-a lăsat înduplecată de rugile vecinei de gard, cu care își bea cafeaua în toate diminețile, și mi-a dat voie să ies din fortăreață. Era lucru mare! Am văzut atunci cum copiii înmormântau Caloianu’. O făceau cu întreg ritualul, cu multă cunoaştere; o rânduială al cărei înţeles şi unic scop l-am priceput mult mai târziu. Făceau o gropiță cu noroi din care închipuiau momâia cu trup de om. După ”înmormântare”, era musai și parastasul – un festin la care copiii se îndestulau așa, cu mâinile murdare de noroi, cu scovergi fierbinți unse cu dulceață sau untură de gâscă. Fiecare după cum îi era pofta. Aroma scovergilor fragede îmi ia și acum mințile. Evident, eu aveam poruncă să folosesc batista din buzunarul rochiței. Mda, niciodată pantaloni.

Nu-mi amintesc dacă au obținut ploaia invocată. Îmi amintesc doar că-n praful acela aproape mătăsos, tălpile copiilor se afundau mai mult şi mai mult, ca şi când tot calcarul Dobrogei s-ar fi măcinat în mojarul uliţei noastre.

Nişte oţetari bătrâni și nebunește parfumați umbreau fostul grajd din coasta casei, acaret inutil pentru că eu nu am văzut niciodată vreun cal, vacă sau oaie pe acolo. Or fi fost vreodată, poate înainte de trecerea rușilor care, în foamea lor lupească, goliseră toate staulele satului. În schimb, sub paiele din grajd, găsise bunica o comoară mică din monezi de argint cu chipul lui Carol. Comoară pe care, pentru că nu mai avea valoare monetară, a dat-o la schimb pe două cratiţe şi o muşama înflorată, primei chivuţe venite la gard.

Rămăseseră amândouă tare mulţumite de trocul făcut. Dar mai ales chivuţa!

Mai văd şi acum biserica din deal, unde mergeam nesmintit, la fiecare slujbă de duminică; broboada maro de muselină a bunicii, „foile” ei călcate cu pedanterie rămasă din vremea când avea salon de croitorie în odaia de la stradă – un atelier cu două lucrătoare şi cu reviste franţuzeşti (una o mai am și acum); mă văd în rochiţa roşie de catifea (brodată pe tiv cu niște fluturi albi și cu guleraș tot alb, de batist), cu care mă gătea numai după ce-mi ducea ochii în vârful capului din pricină că-mi împletea strâns-strâns cozile, că doar nu puteam merge oricum, să ne râdă lumea! Mă trăgea grăbită de mână, nu cumva să pierdem vreun cuvânt al popii şi mă ocăra de fiecare dată când săndăluţele mele cu şosete albe părăseau pietrele netede ale drumului pe care păşeam să ne ferim de colb, ca de o apă. Când ajungeam, gâfâind de fiecare dată, împărţea bineţe cu madam Cutare şi madam Cutărică pentru că, deh, nu era de bine să fii în afara izvodului şi nu mai conta că popa începuse de mult Liturghia.

Tot duminica, dar după-amiază (ce lungi erau zilele pe atunci!), mergeam în vizită la Duiculeasa, un fel de rudă mai îndepărtată, care ne servea cu şerbet de trandafiri într-un pahar de sticlă groasă, plin cu apă ca gheaţa, scoasă atunci din fântână. Madam Duiculescu era meşteră în ţesut la război preşuri multicolore din resturi de cârpe. Le văd acum, în mare modă, la Ikea – magazinul suedez, şi-atunci cum să nu-mi amintesc de Duiculeasa, oale şi ulcele în praful Dobrogei?!

Întoarcerea la viaţa de oraș era o perpetuă și umilitoare epopee. O bucată de timp, nesfârşit de lungă pentru înţelegerea mea de atunci (dar şi de acum), eram ținută în cuib ca într-o carantină. Mama încerca să mă ferească de priviri piezișe, apariția mea rănind simţul estetic al cuconetelor din vecini – aveam pielea neagră, arsă de vântul de ţară şi capul aproape chilug, tuns de frizerul din sat la comanda expresă a mamaii. Decretase că numai aşa urma să am mai târziu păr sănătos şi cozi frumoase. Biata mama! De fiecare dată, pleca din curtea bunicii cu lacrimi în ochi şi mă târa de mână, ascunsă cumva de poala rochiei ei.

Nu mai port cozi de-o veşnicie…

Sub fereastra mea de azi, am un oţetar, iar mireasma lui delicată şi dulce-amăruie urcă la mine şi îmi mângâie obrajii ca mătasea din rochia „cea bună“ a bunicii. Îmi aminteşte iar şi iar acele întâmplări mici, nesemnificative, care n-au schimbat traiectoria stelelor, dar care, toate la un loc, m-au zidit în interior aşa cum sunt acum – cărămizi trainice făcute în mare tihnă din ţărâna aceea, amestecată cu genele bunilor mei şi cu acele ne-ntâmplări trăite demult.

Din soarele-ncins curg şi acum picuri de aur copt pe frunzele verii mele pârguite. Privirea mi-e luată de vânt odată cu ele şi toate sunt gânduri ce-mi fug la oţetarii parfumaţi din curtea bunicilor.

Mi-e dor de ei şi de viaţa mea mică ocrotită de braţele lor bătrâne.

Aş merge să-i vizitez… «dar, mai bine, lasă, că fac gălăgie, iar la ora asta ei dorm».

4 gânduri despre „Concurs: Amintiri din copilarie 1

  1. E un soare frumos în tot ținutul ăla dobrogean pe care care-l povestești atât de frumos, cu tihnă si împăcare. Dar mai ales cu forță descriptivă. Trebuie să fi fost minunat să vezi și să mai ales să simți toate cele istorisite.

    Apreciază

    • Mulțumesc, Candice!
      Da, am bartai basorelieful în mine, chiar dacă atunci (firesc) nu am conștientizat. Totul se decantează în timp, rămâne doar plăcerea/datoria de a șlefui, ca să capete strălucire.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s