Al doisprezecelea text din concurs. Era atât de simplu…

Era atât de simplu...De copil, citeam. Si totul era minunat, pana cand se trezea careva, mai destept ca mine, sa ma intrebe: ce-ai inteles din cutare carte?

Ei, in momentul ala ma uitam la respectivul ca o tampa si incepeam sa ma intreb si eu…chiar asa…ce-am inteles? Si-mi dadeam seama, nu numai ca n-am inteles nimic, ba chiar se facea un gol in mintea mea, brusc disparea tot, de parca citisem o carte cu pagini albe…

De ce toti se simteau datori sa-mi puna aceeasi vesnica intrebare, ei, asta n-am priceput-o niciodata. De ce, doar eu eram aia care nu putea lega nici macar doua cuvinte despre cartea abia inchisa,,,ei nici asta nu-mi explicam.
Eram in scoala generala si cumva m-am apucat sa citesc o carte care atunci nu-mi spunea nimic. Winnetou. In biblioteca, de acelasi autor, Old surehand.

Ma pun eu pe citit si…noroc cu vacanta, intr-o sapamana am citit cu sufletul la gura. Si s-a produs ceva…in mintea mea. Obsesiv, reveneam la romanele astea si reciteam, si tot asa. Citeam altceva si ma intorceam la ele, ca la ceva ce-mi apartinea, ce era numai al meu..

La joaca, era simplu, toti voiau sa fie Winnetou, toti cautau prin curti pene falnice, demne de asa o capetenie.Numai eu ma incapatanam sa fiu Old Shatterhand, era personajul meu favorit.Ne luam niste haine vechi din magazie (ziceam ca-s costume de vanatoare), sa nu fim recunoscuti (de indieni, probabil) si uita-ne tarandu-ne si facand ca toate aratarile in gradina parasita si plina de ierburi inalte, a vecinului. Mama, ce chin, sa nu atingem vreun vreasc, sa nu se miste vreo tufa…doar eram in vestul salbatic, de iscusinta pe care o aveam depindea viata noastra….

Timpul a trecut, au venit alte carti, alte jocuri…

Citeam si in timpul scolii, si in vacante. Dar totdeauna ma intorceam la romanele mele atat de iubite. Deja ajunsesem sa ascund cartile, sa nu ma prinda cei din casa, si mai ales fratele meu, mai mare cu un an. El, deh, citea carti grele, filozofie, altele. Ma santaja si asta nu-mi placea.
Si trece timpul, termin liceul, trec la alte lecturi dar tot nu ma dezic de romanele mele dragi recitesc pasaje, nu ma plictisesc.

Sa nu credeti ca am scapat…lumea se simtea datoare sa ma intrebe in continuare ce am inteles din ce-am citit. Si eu, in continuare tac, habar n-aveam ce sa le raspund, nu ca n-as vrea, Pur si simplu, nu stiam.
Fratele meu are un prieten mai mare cu 8 ani,,,eheei, e ceva. Si ma intreaba si asta de carti. Si eu…muta. Si-i spune frate-miu, plin de naduf, ca nu fac decat sa citesc si recitesc Old Surehand si Winnetou, ca el nu pricepe de ce. Adevarul e ca nici eu nu pricepeam.

Numai ca il aud pe George (prietenul fratelui meu) spunand calm: da ce te mira? Nu vezi ca sora-ta vede numai lucruri bune si frumoase? E normal sa reciteasca. Ii plac personajele frumoase si bune la suflet.E-n satre sa vada numai bine, peste tot, numai oameni frumosi.

Credeti-ma, in momentul ala s-a facut lumina in mintea mea. Si am inteles de ce reveneam obsesiv la romanele astea, Si ce citeam, si ce intelegeam din toate celelalte carti citite. Nu-mi mai era teama de intrebarea aceea. Puteam spune cu exactitate ce anume am inteles, ce mi-a placut si ce nu, dintr-o carte.
Doamne, ce simplu era!

Autorul textului este Vera Diac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s