Al optulea text din concurs. Prietenii îmi spun Charlotte

Prietenii îmi spun CharlotteNu pot pretinde că sunt ceea ce încerc să fiu. Fie că nu am ajuns încă acolo, fie că m-am rătăcit pe drum, ceea ce am devenit este rezultatul încercărilor mele, nereușite, de a fi ceva. Pe de altă parte, faptul că am ajuns până aici îmi arată, să admitem de dragul discuției, că UNDEVA am plecat. Și de 30 de ani mă străduiesc să identific undeva-ul ăsta al meu. Și toate bornele alea roșii de pe marginea drumului, și toate reperele la care am apelat la un moment dat, și toate apusurile alea pe care le-am numărat nu au făcut altceva decât să-mi întărească aceeași convingere cu care am plecat la drum: faptul că exist.

Dar să încep cu un început care, de când ați apărut voi, a încetat să-mi aparțină. Nu, nu vă învinuiesc acum că sunteți cauza incertitudinilor mele. Spun doar că voi ați devenit CELĂLALT început al meu, cel pe care nu-l cunoșteam și după care suspinam în toate visurile mele. Ca un restart al propriului eu, ca o consecință a propriului jind.

Numele meu este Maria Conchis. Locuiesc pe o insulă grecească și zidesc teatre fără ziduri, doar roluri în roluri, și interpreți de circumstanță vin și-și lasă visurile lor proprii în mâinile unui regizor pe care și-l asumă necondiționat, ca un recurs la o ultimă speranță, și care cred că interpretarea lor contează în exact aceeași măsură în care eu cred că sunt importante rolurile în care îi distribui. Ieri m-am jucat de-a Nicholas, un ultim d’Urfe pe scara aroganței pe care ți-o conferă încrederea absolută. Și i-am mistificat niște realități pe care nici măcar el nu le bănuia că ar fi posibile. Dar îmi place să mă joc, iar jocul în sine este un atribut care mă definește și, recunosc asta cu trufie, să împing niște limite dincolo de capacitatea oamenilor de a interfera cu ele, modelând niște caractere în sensul în care viața mi-l arată MIE, poate numai mie, zdrobind rezistența unor conveniențe sociale acceptate ca niște cutume și lăsând sufletul pur, neprihănit, să-și lipească cioburile la loc și să se deschidă altfel către lume, dornic de cunoaștere, dornic de iubire, dornic să se împărtășească pe el însuși lumii întregi.

Prietenii îmi spun Charlotte. Niciodată nu am fost prea deșteaptă, cel puțin nu de la început. Lumea mea se împărțea în două: cei care mă acceptau așa cum sunt și cei care mă învinuau că nu sunt mai mult decât atât. Primii îmi erau prieteni iar ceilalți nu îmi erau dușmani. Îi primeam pe toți, așa cum erau, căci sufletul meu a fost întotdeauna mare iar într-un suflet mare încape toată lumea.

Într-o zi, printr-un accident premeditat de alții, eu m-am schimbat. Sufletul meu s-a schimbat, lumea mea s-a schimbat. Ca și cum un zid de sticlă s-ar fi ridicat din fața mea iar eu am început să văd, pentru prima dată, ce este dincolo de mine. Și am absorbit informațiile într-un ritm amețitor, un torent de viață care curgea în sensul dorit de mine, și care mă purta, fără posibilitate de oprire, sau măcar de încetinire, către ceea ce eu percepeam a fi realitatea mea nouă.
Am cunoscut iubirea în toate formele ei. Sau în singura ei formă, descompusă în efluvii empatice curgând dinspre mine înspre cei cu care împarțeam realitatea aceea. Am cunoscut ura și disprețul ca fiind forme de ignoranță ale celor care judecă lumea doar prin capacitatea lor de a accepta sau nu că unii oameni sunt diferiți. Noua mea componentă analitică a studiat cu amănunțime toate acestea și le-a filtrat prin valori noi, reținând lucrurile importante, care echilibrau și mențineau viața, ducând-o mai departe, și arhivându-le pe cele nerelevante acelui moment definitoriu, pentru a face apel la ele mai târziu, atunci când viața aceea va gestiona și momente mai dificile.

Apoi mi-am dat seama că acel flux nu este etern, că tot ceea ce curge se va opri cândva, chiar și timpul alocat mie. Că tot ceea ce asimilez acum probabil mâine voi uita, că voi fi nevoită să apelez la acele arhive din ce în ce mai des până când voi uita inclusiv despre existența lor și că, în acel moment, va trebui să mă bazez numai pe suflet. Și pe oamenii pe care îi iubesc atât de mult.

M-am retras din lumea aceea. M-am retras ca să nu mă vadă cum regresez. Să nu vadă cum, pentru mine, timpul curge invers. Am ales un loc unde pământul se sfârșește. Dincolo de el sunt hăuri mari, goluri de timp și de spațiu în care viața încetează să mai existe. Nu m-am dus acolo DEGEABA. Întâmplarea nu a jucat nici un rol în alegerea mea. Mereu mi-am propus mult ca să pot realiza măcar puțin. La marginea pământului meu sunt cei fără de care eu nu pot exista. Și datoria mea este să veghez asupra lor, să nu calce greșit, să nu alunece în hăurile acelea. Fie că aleg să trăiască solitari sau în comunități compacte, fie că stau la marginea pădurii sau într-un lan de secară, prietenii mei, oamenii mei trebuie să fie fericiți. Nimeni nu are dreptul de a fi nefericit. Este singura lor datorie pe care eu o recunosc și singurul lucru pe care ei trebuie să îl revendice. De siguranța lor mă ocup eu.

Am ajuns la maturitate. La maturitatea mea mentală, mă refer. Unii o condiționează de capacitatea fiziologică a trupului de a o susține. Nu pot susține că sunt numai spirit, cât timp eu funcționez ca trup. Am îndoielile mele, chiar și faptul că exist este o provocare continuă pentru mine. Cât timp îmi pasă de oameni, de mine, de direcțiile în care merg, atât eu cât și ei, înseamnă că funcționez corect.

Insula mea grecească nu este o stație. Nu este un refugiu în calea vremurilor. Încă nu sunt batrână, nici la trup, nici la spirit, dar mă simt ca și cum aș fi. Oamenii s-au obișnuit cu mine. Îmi aduc coroane din frunze de măslin și, din când în când, aud cântece la poarta mea. Îmi place să îi ascult cum cântă seara, când pescarii își leagă lotcile la țărm, când femeile pun moussaka fierbinte pe masă iar copiii strâng caprele în țarc. Reîntregirea fiecărei familii înseamnă reîntregirea ființei mele.

Habar n-am dacă tot ceea ce am făcut am făcut bine. Nu știu dacă drumul meu a fost corect și dacă toți oamenii pe care eu i-am ales m-au ales și ei, la rândul lor. Acum mă joc, mă plimb pe cărări și ascult cântece. E ca o copilărie, rescrisă. Poate că era mai bine dacă așa începea. Dar nu așa a început. Vreau doar să îi învăț pe alții pentru ca nimic din ceea ce mai știu să nu se piardă. Pentru că sunt cioburi din sufletul meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s