Al nouălea text din concurs. Spovedanie

Spovedanie„Al meu, al meu, al meu. Era blestemul şi puterea oamenilor – ceea ce vedeau şi îndrăgeau trebuiau să posede. Nu puteau să împartă cu alţi oameni decât dacă îi percepeau şi pe aceştia ca fiind întrucâtva ai lor. Ceea ce avem noi este al nostru. Ceea ce aveţi voi ar trebui de asemenea să fie al nostru. De fapt, voi nu aveţi nimic dacă noi nu vrem. Pentru că voi nu sunteţi nimic. Noi suntem adevăraţii oameni, voi doar vă prefaceţi că sunteţi oameni doar ca să ne luaţi ceea ce Dumnezeu a dorit să avem noi.”” – Orson Scott Card – Umbra Uriasului

Nu sunt priceput la cuvinte. De cele mai multe ori sunt franc, spun ce imi trece prin cap, chiar daca imi dau seama imediat ca unele vorbe o sa le regret. Iar unele nici nu mai am cum sa le intorc. Prin scris ma exprim mai bine, desi ideile mele sunt compuse din linii drepte. Din punctul A ajung in punctul B. Atat. Nu fac nici o curba, nu ma opresc nicaieri. Multi ar spune ca daca sunt sagetator, calea mea in viata e ca zborul sagetii, drept, pana ajunge la tinta. Poate ca sunt nerabdator sa ajung mai repede la rezultat, desi multi filozofi spun ca mai important e drumul, decat tinta. Sunt de acord cu ei, desi, eu poate vreau sa ajung la capat cat mai repede, ca sa ma apuc de alt drum.

Am intalnit-o in februarie, prima data. O stiam, vorbisem pe chat de cateva ori si vroiam sa o cunosc si in realitate. Statea in fata mea, la zece metri, vorbea si eu sorbeam cuvintele ei la fel cum ii adulmecasem parfumul cand trecuse pe langa mine. Ma umpleam cu fiinta ei doar din atat, din sunete si mirosuri. Si nu puteam sa respir, de fericire. Mi-a zambit o singura data, sau doar mi s-a parut ca mi-a zambit, dar ce e mai frumos decat un zambet in inchipuire. Nici macar nu trebuie sa inchizi ochii. La sfarsit i-am dus un buchet de flori, venisem pregatit si ii spusesem ca asta e modul in care o sa ma recunoasca. Dupa florile pe care o sa i le aduc, lalele. Doar ca inaintea mea ii mai adusese cineva lalele si il pusese in incurcatura pe respectivul cand a intrebat „Tu esti Andrei?”. Eram asa de emotionat incat m-am mirat si eu pe urma ca nu m-am balbait, sau ca am putut totusi sa vorbesc. Probabil ca ea, daca nu a observat emotia mea, s-o fi gandit ca sunt cam marginit.

De atunci am trait cu ea in minte. Dimineata, la trezire, seara, la culcare. La serviciu, aproape ajunsesem sa-mi neglijez munca, gandindu-ma numai la ea. Respiram, mancam, lucram, citeam, cred ca si cand dormeam ma gandeam numai la ea, doar ca nu-mi dadeam seama. Imi doream un fel de piano-cocteil, dar modificat, in loc de esente de bauturi amestecate, rezultatul sa fie un amalgam de emotii si sentimente. Nu stiu sa cant la pian, dar as fi invatat macar cateva note.

Vorbeam aproape in fiecare zi, pe net, cred ca as fi putut si sa o sun, fara sa-i stiu realmente numarul de telefon. Dintr-o intamplare sau noroc, sau pentru ca stiu cum sa aflu lucruri care altora le raman ascunse, aflasem unde locuieste. De fapt stiam doar blocul si incercam sa-mi imaginez cum ar reactiona, daca s-ar trezi cu mine in parcare, cu un buchet de flori de camp in brate, doar asa, ca sa o vad. Si pentru ca sunt un tip onest, imi dadeam seama, in imaginatia mea, ca nu prea i-ar fi placut. De fapt, nici nu stiu daca as fi vrut asta. Ea e printesa, castelana, iar spatiul ala e fieful ei si nu poti sa-l incalci fara aprobare.

O cunosc si nu o cunosc. Stiu multe lucruri despre ea, la fel ca multi alti oameni, dar sunt o multime de chestii care le pot doar ghici. La ghicit astfel de lucruri nu sunt bun, pentru ca ma coplesesc emotiile si nu mai sunt subiectiv. Multe lucruri le vad bune, dar stiu ca exista si defecte. Iar eu le mai incurc cateodata. Oare paiul meu e mai gros decat barna altora ? Oricum, are un stil de a ma face sa zbor cu un cuvant, ca pe urma, sa ma sageteze din inalturi cu o fraza mai ascutita decat o sageata.

Imi place sa zbor. Dar nu ca altor oameni. Aripile poti sa le obtii in multe feluri. Un gand, o idee, pot sa-ti dea niste aripi cu care zbori deasupra oraselor, tarilor, printre nori, sa simti razele soarelui in ele si vantul cum te imbratiseaza. Astea sunt de culoare alba. Alte aripi sunt de culoare inchisa, mai dure. Daca, cu primele, cele albe, te inalti deasupra oamenilor, la propriu, cu cele negre te inalti deasupra lor in al mod. Sunt aripi de putere, obtinute prin truda, dar o truda silnica, pe spinarea celor multi, care nu se mai bucura cand zbori. Trebuie sa ai grija cu ele, pentru ca se pot sfarama cu orice cuvant spus fara cap. Dar eu nu le vreau acum nici pe cele albe, nici pe cele negre. Mai exista o pereche de aripi, cele mai fragile, dar care te inalta cel mai sus. Sunt facute din praf de stele si scanteie in lumina ca diamantele. Doar ca astea mai fragile nu mi le pot procura singur, imi trebuie ajutor. Sunt aripi de emotii, trairi si sentimente de iubire. Sa simt doar eu, ar insemna sa primesc un simulacru de aripi care nu ar putea sa inalte pe nimeni. Sa simt impreuna cu ea, Sf. Petru ar sta in poarta raiului, cu mana streasina la ochi, sa ne priveasca si sa se minuneze de zborul unor fiinte omenesti. Pentru ca as lua-o cu mine in zbor, printre galaxii, pana o sa vedem doar haosul primordial, sa fim martori la farmecul creatiei. Sa masuram pas cu pas si aripa cu aripa trecerea timpului, prin nasterea si moartea stelelor si planetelor. Si cand ne intoarcem pe Pamant, sa spuna doar atat: „mai vreau”.

Daca o fac sa rada, sunt fericit. Daca o fac sa planga (am mare noroc ca nu s-a intamplat pana acum), sau doar daca plange, din orice alt motiv, ma cuprinde disperarea. Asa ca am incercat sa-mi dau seama ce ar putea sa o faca fericita. Nu per total, e un gand prea amplu ca sa-l pot cuprinde in mintea mea acum. Ma gandeam doar la nimicuri de zi cu zi. Un cuvant, o floare, un sunet, doar sa stiu ca zambeste. Poate nici macar nu zambea din cauza mea, dar avea alte motive. Doar atat vroiam, zambetul ei.

Intr-o seara m-am gandit ca toata adoratia asta a mea nu prea e sanatoasa. Si am vrut sa-mi ofer singur motive. De ce simt asa? De ce astept sa vorbesc cu ea in fiecare zi? De ce o iubesc? Probabil ca si Cartarescu s-o fi gandit la fel, la modul general, cand a scris „De ce iubim femeile”. Pe mine nu ma interesau alte femei, eu ma gandeam de ce m-am indragostit de ea. Si mi-am facut o lista, care oricum o sa ramana deschisa:

– pentru ca e frumoasa (normal, asta se vede prima data si nu cunosc prea barbati care sa se indragosteasca instantaneu de femei urate)
– pentru ca e si desteapta si inteligenta
– pentru ca stie a rade frumos si zambetul ei e mai cald decat soarele intr-o zi senina
– pentru ca are umerii atat de rotunzi si par atat de delicati incat mi-e teama ca o sa-i zgarii daca as vrea sa ii mangai cu mainile mele aspre
– pentru ca pot sa ma detasez de fiinta ei si totusi sa o iubesc (asta e o vorba mare, dar in scris merge. Sau cum zice Niculae Moromete „imi place sa nu fii langa mine si sa te iubesc”)
– pentru ca are curaj sa spuna lucruri pe care majoritatea oamenilor le-ar tine ascunse
– pentru ca atunci cand ma gandesc la ea, as vrea doar sa o tin de mana sau sa o imbratisez sau sa stam spate in spate pe o banca si sa vorbim
– pentru ca atunci cand sta pe varfuri as vrea sa-i sarut pielea aia din spatele genunchilor
– pentru ca as vrea sa ma trezesc dimineata langa ea, inainte de a se trezi si sa stau sa o privesc cum doarme
– pentru ca trezeste in mine dorinta aia ancestrala de a avea copii impreuna
– pentru ca atunci cand ii privesc profilul, imi vine sa ma joc cu carliontii si cu parul ei
– pentru ca are o gura taman potrivita pentru sarutat si muscat
– pentru ca ma face sa vreau mai mult de la mine, doar ca sa pot sa-i ofer mai mult. Orice
– pentru ca iubeste florile si soarele si ploaia de vara
– pentru ca eu nu ma pricep la cuvinte si imi place sa o ascult
– pentru ca e un mister pentru mine si vreau sa o descopar, stiind ca sub carapacea ei e posibil sa fie si mai multa frumusete
– pentru ca atunci cand e suparata sau plange, ma face sa vreau sa distrug ceva, pentru ca nu pot sa iau asupra mea durerea aia
– pentru ca e minunata
– pentru ca e ea
– pentru ca … (au intrat 2 muste in camera, mi-au intrerupt sirul gandurile romantioase)

Ne-am intalnit din nou. Mi-a daruit o carte de copii pentru oameni mari. Am stat langa ea, am vorbit, chiar mi-a multumit pentru pseudo-cadoul pe care i l-am facut si eu. Dar eram in multime, nu aveam cum sa discutam si alte lucruri. Stiam ca o sa mai treaca ceva vreme pana o sa ne vedem din nou, habar n-aveam cand s-ar putea intampla asta. La plecare, as fi vrut sa-i pot mangaia chipul ca un orb, incat, atunci cand nu e langa mine, sa-mi sarut degetele si sa-i simt aroma pielii.

De atunci a trecut ceva vreme. Vorbim aproape in fiecare zi, cand se poate, fiecare dintre noi e ocupat cu munca. Dar am impresia ca am suparat-o cu ceva. Parca a devenit mai distanta. Nu stiu de ce si asta ma roade. Pana la urma nu e nici o relatie intre noi, nu o pot obliga sa vrea ceva, e doar o fantasma a mintii mele. Tot ce am nevoie este doar timp. Timp ca o cunosc mai bine, timp sa ma cunoasca mai bine. Culmea, eu ma plang de timp, cand am am tot timpul din lume. Pentru ca eu nu o sa mor. Mintea mea nu concepe asa ceva. Nu ca mi-ar fi frica de moarte. Dar cred ca e pe acelasi principiu pentru care nu vroiam sa ma culc dupa-amiaza, cand eram mic – daca in timpul ala de o ora, cand dorm, se intampla ceva fenomenal pe ulita si eu nu sunt acolo sa vad?. Asa si cu moartea – daca dupa ce as muri, se intampla in lume ceva extraordinar si eu nu sunt acolo? Curiozitatea a omorat pisica, dar nu si pe mine. Asa ca pe mine moartea nu o sa ma ajunga. Poate o sa pot sa vad plecarea oamenilor in spatiu, pentru a coloniza alte planete. Poate o sa ajung sa pasesc pe fundul oceanelor, in orasele moderne ale omenirii. Poate si poate. Deocamdata, in momentul asta, vreau doar sa vad inflorind marul din fata casei. Florile de mar mi se par mai frumoase decat cele de cires. Dar, destul despre imortalitatea mea. Cand stra-stranepotii vostri or sa moara, eu inca o sa colind lumea, calare pe un Harley-Davidson anti-gravitational. O sa mor doar odata cu universul. Sau cand nu o sa mai am benzina.

Si acum ma duc sa ma culc, nemuririi ii trebuie odihna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s