Al cincilea text. Coliba unchiului Tom

Coliba unchiului TomPloaia cadea marunt, rece, amestecata cu fulgi de zapada, intr-o dupa-masa de duminica care nu anunta nimic spectaculos. Zapada se lipea cleioasa de cizme iar umbrela se dovedise a fi un accesoriu complet nefolositor.”La naiba, mi-am gasit sa fac pe maica Tereza tocmai astazi, cand e cea mai scarboasa vreme in Stockholm” veni gandul razand , in timp ce feream o balta, cautand un loc mai sigur de pus piciorul. Calea pana la statia din care iau autobusul e un trotuar lung prevazut cu o pista de biciclete, asfaltata , dar, cum a nins mult in ultimele zile, zapada trece de glezne iar acum se transformase intr-o zloata greu de strabatut. La mijlocul drumului, o femeie intr-un carucior electric cu o plasa de cumparaturi atarnata pe bara din spate, se chinuia sa inainteze dar se blocase in zapada si derapa intruna. Incercarile de se deplasa, turand motorasul, nu o clinteau din loc. Am incercat sa o ajut si sa o imping pe drumul care urca in panta, dar rotile se invarteau pe loc si nu reuseam sa inaintam nici macar un metru. Din partea opusa veneau doi barbati pe care i-am recunoscut imediat ca fiind tigani de-ai nostri, zdrahoni cu caciulile asezate doar pe varful capetelor si nelipsitele sacose din rafie albastra in spate. Ajunsi langa noi, fara sa le spun nimic,si-au lasat sacii jos si s-au intors sa ajute femeia. Le-am multumit in limba romana si am privit apoi din statia de autobus lupta celor doi zapada si rotile neascultatoare. N-au renuntat, au reusit sa o scoata de acolo si au dus-o pana intr-un loc uscat, de unde femeia a putut porni singura.

Si am zambit. Pentru ca eu cred in semne.

Cu o seara in urma, ma aruncasem plina de spirit civic si de umanitate miloasa in discutii aprinse si fulminante despre tiganii si cersetorii care si-au facut adapost in strada, la fiecare statie de metrou si la fiecare intrare de magazin din orasul care a devenit a doua mea casa. Motivul era o manifestatie pe care eu o consideram stupida si xenofoba , programata pentru a doua zi, in centrul orasului, care sa aduca in prim plan ideea ca romanii emigranti sunt discriminati prin confuzie cu natia roma. E drept ca ziarele si televiziunile locale si nationale incepusera sa abunde in articole si emisiuni despre fenomenul asta , dar, pana acum, lucrurile pareau prezentate cu obiectivitate. Ii cunosteam pe initiatori si incercam sa ii determin sa nu puna in practica ideea asta ridicola. Ca raspuns la evenimentul anuntat cu surle si trambite pe reteaua de socializare si prin presa, cativa suedezi au initiat si ei o contramanifestatie in acelasi loc, in care, culmea, doreau sa militeze pentru drepturile emigrantilor saraci din EU, noua denumire oficiala a tiganilor si a oamenilor saraci care iau cu asalt capitalele europene in ultimii ani. Discutia a incins spiritele si comentariile curgeau ca o un fluviu poluat si plin de mizerii “Tiganii sunt murdari si puturosi, fura si traiesc doar in legea lor, au o cultura si o istorie diferita de a noastra, ne fac de ras pe tot globul si ne intineaza imaginea, este imposibil sa ii integrezi ”. Reprezentanti ai arienilor, urmasi verzi si agramati ai dacilor cei liberi si zamislitori de civilizatie universala, emigranti de lux care cred ca motivele lor de plecare sunt mai nobile decat ale altora,toti latrau declaratii belicoase, era invocat Hitler si executiile publice, se dadeau exemple negative colectate din experiente proprii, intr-o revarsare de ura si rasism pe care nu le-as fi crezut posibile la compatriotii mei. Prin opozitie, suedezii participanti la discutie pareau nu numai echilibrati, dar incercau sa inteleaga situatia si propuneau colaborari care sa conduca, eventual la o actiune comuna.

M-am simtit brusc proiectata in urma cu doua sute de ani, in plina epoca abolitionista si mi-a revenit in memorie prima carte care mi-a marcat copilaria. Aveam doisprezece ani , am citit-o cu lacrimi si mi-am pus pentru prima oara intrebari despre umanitate, rasism si credinta. N-am inteles atunci pe deplin “Coliba unchiului Tom”, mi-a fost greu sa imi imaginez ca romanul ar putea descrie o realitate. Acum, dupa mai bine de treizeci de ani, in fluxul de comentarii mi se parea ca se reiau pasaje intregi din carte, functionau aceleasi rationamente strambe, aceleasi argumente lipsite de substanta aduse ca dovezi in sprijinul teoriei aberante ca o categorie de oameni se naste inferioara, incapabila de a asimila educatie sau de a avea sentimente. A urmat o serie lunga si furtunoasa de replici in trei limbi, discutii private, like-uri prietenoase si comentarii dusmanoase , toate ingredientele care fac dintr-o conversatie online un camp de batalie cu reguli bine stabilite, aducand simple victorii de constiinta sau enervari stupide, ironii tintite sau comentarii grobiene, finalizate cu supremul gest de aparare al cate unui block trist si frustrat.

A doua zi, in lista de notificari, pe langa obisnuitele atentionari era si un comentariu simplu, care continea cuvintele ”avem nevoie de tine la ora doua” in limba nou invatata si un numar de telefon. Am privit lung cuvintele, incercand sa descifrez corect mesajul si sa-i gasesc intelesul in profilul celui care l-a trimis. Conversatia la telefon a adus in plus doar locul de intalnire. Am ramas un pic pe ganduri cu o usoara ingrijorare amestecata cu teama (cum naiba reusesc sa imi complic mereu viata exact in momentul in care pare ca totul intra pe un fagas normal !?) si un soi de determinare vinovata (poate ca vitejiile online ar trebui sa se transforme totusi in niste actiuni concrete, mai stii, poate in felul asta constiinta mea scapa de sentimentele de culpabilitate si inutilitate).

Drept urmare, eram in drum spre o statie de metrou unde trebuia sa-l intalnesc pe omul de la telefon. Ninsoarea se transformase intr-o lapovita rece si deasa care parea ca se inteteste. La ora stabilita- cum or reusi sa fie suedezii atat de punctuali in traficul infernal al orasului astuia ,pentru mine e inca un mister- omul pe care il cunoasteam doar dintr-o poza de profil, a coborat dintr-o masina parcata cativa metri mai incolo. Erau doi barbati, cel mai varstnic cu care vorbisem la telefon, celalat mai tanar, cu parul lung prins neglijent intr-o coada. Ne-am prezentat scurt si au intrat direct in subiect, erau de la o asociatie de voluntari care se ocupa de emigrantii saraci din EU si aveau niste pachete cu carti pe care doreau sa le imparta oamenilor. Costau o suma simbolica iar acestia ar fi putut sa le revanda pe strada, inlocuind activitatea de cersit cu una de comert stradal. Am ridicat sprancenele, mirata si usor amuzata de ideea transformarii cersetorilor in mici intreprinzatori. Si nu de orice fel, ci vanzatori de carti.

-Nu cred ca va merge, am spus uitandu-ma la teancurile de carti cu care era tixita masina
-A mers in Norvegia, acolo unde se tiparesc brosurile, se vand deja prin Göteborg, trebuie sa mearga si aici, a raspuns hotarat Sven, omul mai in varsta. Tu trebuie sa le explici ca asta e o solutie mai buna decat sa stea cu mana intinsa toata ziua iar eu pot sa ii aprovizionez in fiecare saptamana. Cei care trec pe langa ei stiu despre ce e vorba in realitate, si prefera sa cumpere o carte, cinstit ,decat sa dea de pomana.

Asta asa era, nu aveam nici o indoiala. Se stie ca aici functioneaza o alta mentalitate vizavi de credinta, bisericile lor se ocupa in primul rand de caritate si abia apoi de salvarea sufletului. N-am avut timp sa ma gandesc prea mult la asta, in cateva minute am ajuns la destinatie, o cladire ciudata, botezata Cyklopen, in fata careia erau cateva masini parcate. Am coborat uitandu-ma, curioasa, in jur. Un loc mai degraba izolat, foarte aproape de padure si totusi in oras. Pe-afara, cativa oameni care fumau si vorbeau impartiti in grupuri. Inauntru m-au lovit dintr-o data mirosuri si senzatii cunoscute dintr-o viata lasata in urma cu prea putin timp. O incapere mare cu cateva canapele si scaune, un bar inalt de culoare deschisa, o scara spirala care ducea la un etaj deschis. Barbati si femei , multi tineri si foarte tineri, vorbind foarte tare si razand, injurand des si facand glume groase, fuste, carpe si papornite in dezordine si printre ei, cateva fete suedeze care adunau flacoane de plastic in niste saci. Se auzeau manele de la un aparat caruia nu-i ghiceam locul. Venirea noastra a produs un pic de agitatie, pe Sven il cunosteau toti si il asteptau .S-au adunat in fata noastra, fiecare incercand sa spuna cate ceva, sa atraga atentia, sa gesticuleze, dar s-a facut liniste cand a inceput sa vorbeasca si am inteles ca trebuie sa traduc si sa le explic noutatea cu cartile. Oamenii erau sceptici, cativa m-au intrebat despre ce e vorba in brosura aceea, daca tot se gandesc sa o vanda ar trebui sa stie despre ce e vorba, fiindca multi dintre ei sunt nu stiu sa citeasca. M-am uitat si eu pentru prima oara la continut, era o carte cu ilustratii despre viata unei tiganci, Sofia, salvata din lagarul nazist de la Auschwitz. Nu pareau foarte interesati de activitatea propusa, in schimb se inghesuiau sa auda si sa puna intrebari. Aproape toti aveau cereri pentru o rulota, am intrebat despre ce e vorba si mi s-a spus ca din bani stransi din donatii au reusit sa cumpere niste rulote in care au instalat cateva familii, dar ca, deocamdata nu mai exista posibilitatea asta. Cativa dintre ei intrebau de locuri de munca. Liliana, o tiganca mai in varsta, si-a impins in fata fetele, doua copile la varsta majoratului, intreband daca ar putea sa le gaseasca ceva de munca. Avea noua copii, cinci mai mici ramasi in tara, doua fete si doi baieti ii avea aici.

-Spune-le ca pot sa le gasesc de lucru la curatenie daca vorbesc un minimum de suedeza.
-Vorbesc, domnu` Sven. Au invatat cate ceva la orele astea de duminica.
-Hai sa vedem. Ce preferi sa bei, ceai sau cafea? a intrebat-o in suedeza pe fata care statea in fata noastra ca la un examen. Si tot ca la examen, fata se fastacise complet si cauta ajutor privind in jur, fara sa inteleaga intrebarea repetata de doua ori.
-Nu stie, a concluzionat Sven cu regret. Daca ar cunoaste limba macar la un nivel elementar ,multora le-as putea gasi un loc de munca.

Incet, incet, oamenii ma inconjurasera si incercau sa isi transmita pasurile si problemele. Nu erau doar romi acolo, erau si multi romani din zonele sarace, ii recunosteam dupa accent, moldoveni, ardeleni, olteni, o multime pestrita cu o multime de intrebari si de probleme care ma depaseau complet. Ramasesem singura, usor izolata intr-un colt, cei din jur veneau tot mai aproape, cercul se stransese in jurul meu, fiecare dintre ei voia sa-mi spuna ceva. Am ascultat cateva lucruri greu de inteles sau de rezolvat, am raspuns la cateva, am incercat sa lamuresc unele aspecte pe care le cunoasteam deja din experienta proprie. Un barbat tanar cu o nevasta plina la trup imi explica ca el a muncit intr-o fabrica din Romania care a dat faliment. Ca a lucrat apoi cateva luni la un patron care nu l-a mai platit. “Eram inscris, doamna, la fortele de munca, ma duceam in fiecare saptamana sa vad daca mi-au gasit ceva. Dar sunt tigan, cine ma angajeaza pe mine cand sunt atatia someri”. Stiam ca are dreptate. O femeie voia sa stie adresa tribunalului din Stockholm, fiul ei fusese prins la furat si avea procesul in zilele urmatoare. Habar n-aveam. O alta avea o poveste complicata cu niste bani pe care trebuia sa ii primeasca de la stat. N-am inteles nimic. Aproape toti aveau nevoie de un loc in care sa doarma. Prea putini aveau unde munci. Nu mai ramasese nimic din veselia si cheful de la inceput. Atmosfera era plina de ingrijorare .

Apoi suedezul m-a strigat, notase niste lucruri intr-un carnetel,impartise cateva carti celor care doreau, misiunea mea se terminase. Am iesit din cladire ingandurata. In masina, Sven m-a privit in oglinda retrovizoare si a zambit.
-Te-am lasat in mijlocul lupilor, dar nu te-ai speriat. Te-ai descurcat bine. Acum hai sa bem o cafea, sa vorbim putin despre asta.
-Recunosc ca nu m-am asteptat la asa ceva , am spus cu inima stransa.
Mila, indignarea, revolta, amaraciunea, toate se amestecau in mintea mea, in timp ce invarteam lingurita in cafea.
-Situatia e mult mai urata, a spus celalat barbat. Cyclopen e cladirea mea, am construit-o initial ca un centru de divertisment. Am pus-o la dispozitia asociatiei de voluntari ca sa avem un loc de intalnire. Toti emigrantii stiu ca pot veni acolo daca au nevoie de ajutor sau informatii, pot sa isi incarce telefoanele, sa se spele, sa bea o cafea daca avem fonduri. Primim mancare si haine de la firme si de la persoane particulare, tinem legatura cu politia, incercam sa le gasim spatii pentru cazare.O perioada din viata mea am fost homeless asa ca stiu prin ce trec oamenii astia si inteleg o parte din necazurile lor. Dar eu am avut parte de ajutor si m-am pus pe picioare, marea majoritate a celor pe care i-ai vazut acolo sunt in situatii disperate.
-Avem profesori voluntari de limba suedeza care vin o ora-doua duminica sa ii invete, a continuat Sven. In principiu, pentru asta se aduna duminica in Cyklopen. E foarte putin, eu le spun sa incerce sa invete si acasa, dar e absurd, nu au cum sa invete in rulote fara curent electric, in plus, multi dintre ei pur si simplu nu stiu sa scrie sau sa citeasca. E un cerc vicios, daca nu cunosc limba nu isi pot gasi de lucru si traiesc pur si simplu pe strada.
Am ramas tacuta. O ora pe saptamana pentru a invata limba suedeza insemna intr-adevar foarte, foarte putin.
-Stii, a continuat Sven, am fost profesor de chimie, acum sunt pensionar. Toata viata am rezolvat probleme complicate, dar problema asta pur si simplu nu o pot rezolva. Mi-as dori ca ambasadoarea Romaniei sa vina macar o data, sa vada cu ce ne confruntam, sa colaboram, sa incercam sa facem ceva impreuna. Mi-a transmis ca la voi in tara, romii nu sunt discriminati, ca au dreptul la educatie si locuri la facultate si ca toti cetatenii romani au asigurare de sanatate.

A inceput sa rada in timp ce eu m-am incruntat. In Romania, in locul in care se termina soseaua si utilitatile, incep satele tigani. Dar, pentru oficialii romani, saracii cu buletin romanesc exista doar in statistici.
-Asta e si cea mai mare problema. Nu exista parghii legale prin care sa-i putem ajuta pe oamenii astia, sunt cetateni UE. Si sunt din ce in ce mai multi. Suedia nu a mai avut cersetori de o suta de ani, e nevoie de o legislatie speciala pentru ei, dar asta cere timp iar ei nu au timp. Exista doar cateva adaposturi de noapte, locurile se trag la sorti, restul dorm pe unde apuca, ii ridica politia, temperatura coboara si pana la minus zece grade in zilele urmatoare. Multi dintre ei sunt bolnavi, nu au nici un fel de asigurare, spitalele nu ii primesc. Ne chinuim sa strangem fonduri, sa le luam rulote, sa inchiriem teren de la primarii unde sa ii asezam. Ni se pun piedici din toate partile. Stii care e insa, paradoxul? Avem emigratie masiva aici de zeci de ani, din tari non UE, refugiatii care vin din zonele de conflicte gasesc aici un adapost sigur, primesc ajutor financiar si suport consistent pe toate planurile. Oamenii astia ai vostri nu costa nimic pe nimeni si totusi, toata lumea se impiedica de ei. Si nu e o rezolvare sa ii trimiti inapoi.

Asa e, stiam si de asta. Unchiul Tom e scuipat, alungat de peste tot, pute,fiindca nu are unde sa se spele si nici nu stie, fiindca a crescut la groapa de gunoi, fura si e violent pentru ca educatia lui s-a facut cu pumnul in gura si cu foamea in stomac, habar nu are ce inseamna lege pentru ca nu stie sa citeasca si nu munceste fiindca nu are nici o calificare si nu il primeste nimeni. Eticheta de lenes ,hot, mincinos, criminal se lipeste pe frunte din copilarie si se transforma in mod de supravietuire.

-Pe cei mai multi nu avem cum sa ii ajutam, unii se intorc in tara, pe altii ii trimite politia. Incercam sa sensibilizam opinia publica si autoritatile, incercam sa prezentam situatia reala de la voi din tara si sa ii obligam cumva sa reactioneze. Nici un om nu ar trebui sa traiasca in felul asta.Dar pentru cei putini, cei care reusesc sa invete limba, sa-si gaseasca de lucru, sa se integreze, merita sa ma zbat in fiecare zi.
Ne-am ridicat de la masa, ne-am strans mainile si ne-am despartit. In saptamanile urmatoare i-am cunoscut si pe cei cativa romani , putini si indezirabili in comunitatea romaneasca, care au facut din lupta lor anonima un al doilea job cu norma intreaga. Am vazut emisiunile de la televizor, am citit o multime de articole, am inteles dimensiunea fenomenului, lupta surda cu prejudecatile si putinele cai legale de actiona. Si, bineinteles, am mai avut discutii in contradictoriu pe tema asta, am mai pierdut cativa prieteni si m-am ales cu tot felul de etichete. Cel mai tare mi-a placut sintagma “iubitoare de ciori”. Care m-a facut sa recitesc povestea unchiului Tom. In schimb, pe strazile orasului, am vazut tot mai multi dintre emigrantii UE saraci, ciudati si necivilizati, care incearca sa vanda cartea, repetandu-i obsedant numele: Sofia, Sofia.

Dupa cateva saptamani, am revenit la Cyklopen. Un reporter de la un radio national dorea sa faca un reportaj despre situatia si problemele emigrantilor saraci din Romania si lua interviuri catorva dintre oamenii adunati acolo. In numar mai mare decat data trecuta, mi s-a parut mie. Era interesat si de succesul sau rentabilitatea vanzarii de carti pe strada. Liliana, tiganca cu fetele mi-a zambit, m-a recunoscut si a venit repede la mine sa-mi mai povesteasca de-ale ei. Interviul a pornit cumva spontan, reporterul punea intrebarile obisnuite,cati copii ai acasa, de ce ati venit aici, ce asteptati sa se intample. A intrebat-o si de carti iar femeia ne-a spus ca vanzarea merge cu hopuri , vinde o carte, poate doua pe zi, e greu, dar ies ceva bani, pe care ii trimite copiilor din tara. A intrebat-o apoi daca e mai bine sa vanda carti pe strada in loc sa cerseasca. Raspunsul ei m-a facut sa ezit si, pentru o secunda, nu am fost sigura ca inteleg eu bine. Dar ea astepta linistita si zambind .

Am privit-o lung, avea o lucire de mandrie in privire si am tradus, cu gatul umezit de lacrimi :

-Domnule, e mai bine, e mult mai bine, pentru ca nu mai trebuie sa stam pe jos, acum putem sa stam drept, in picioare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s