Al treilea text din concurs. 500

500De-aș ieși la luptă cu 300 de spartane aș pierde din start, prin necalificare, nu ca regele Leonidas care a participat cu ce-a avut mai bun acum fix 2495 ani. Măcar ăla a participat, ce dacă a pierdut. A avut minimum 500? N-a avut. Că de-ar fi avut, probabil alte războaie s-ar fi dus, alți regi ar fi condus lumea și alte evenimente ar fi avut loc. Desigur, acele evenimente ar fi conlucrat la o altă soartă planetară, poate mai bună, poate mai rea, mama nu s-ar fi măritat cu tata iar eu n-aș fi existat și, evident, n-aș fi participat la acest concurs pe care sigur nu-l voi câștiga. Dacă bătaia aripii unui fluture dintr-un loc poate declanșa o furtună în alt loc, nici nu vă puteți imagina ce turnură ar fi putut avea situația de după lupta de la Termopile. Dacă nu voi câștiga, înseamnă că nu m-am setat pe o realitate care să mă pună în prim-plan. Una paralelă.

Nu termin bine ce bolborosii mai sus că regele Leonidas mă și chemă la el în birou cu Oracolul rapoartelor de lucru. În fiecare zi îi citeam din el viitoarele știri de la five-a-clock. Trăgea niște săgeți aiurea-n tramvai apoi o dădeam în bârfe de sezon, ne uitam la gagici pe fereastră, sorbeam un ceai de mușețel și ne văitam de bolile imaginare care ne macină oasele încercate de lupte grele, na, ca-ntre spartani. Încăperea era mobilată cu mult bun gust, la modă fiind stilul neospartan, cu câteva fotolii din piele albă de unicorn și două hamace de firmă ancorate bine de mobilierul greu, din lemn de nuc.

Biblioteca biroului regal era a doua din lume ca mărime, după cea din Alexandria. Pe rafturi erau așezate unul peste altul diverse suluri din piele fină de bucă de călugăr, de om educat cu bun-simț și umor de calitate. Printre ele, la loc de cinste, stătea în circumferință lejeră, destinsă, Sulul Sulurilor, din piele neagră, lucioasă, culeasă de pe spinarea unui negru recalcitrant. Analele spun că nici vorbă, coperta era făcută dintr-un prepuț oriental, dat ca mită unui tipograf calic și ușor influențabil ca să caligrafieze impecabil ce doreau califii vremurilor. Am recunoscut imediat sulul din care s-a inspirat și Ispirescu, scribul meu de căpătâi. În dreapta acestui sul am recunoscut, după petele de grăsime animală, Sulul de Bucate, iar deasupra acestora trona Sulul Milenei, fără coperte, un sul bine înfășurat pe care îl decriptasem de curând cu încrâncenare. Leonidas n-avea gusturi rele. Toate trei formau un triunghi perfect cu colțurile-n cercuri, ce te îmbiau spre reverie. Ai fi crezut că aceste tuburi sunt scurtături negre, punți de legătură între dimensiuni unde spiritul, arta și instinctul animalic se împletesc discret sub forma acelui ochi magic, numitorul comun al omenirii, reper universal, iubirea. Separat de biblioteca secundară a lumilor, într-o nișă specială, ultimele două papirusuri erau încă desfăcute, cu dedicațiile la vedere, semn că Leonidas se upgrada cultural. Filele unuia erau atât de fragede, încât se putea observa urma unui Mamifer curajos și amprentele unui obraz de copil, probabil adormit cu capul pe masa de scris a scribului părinte. Pergamentul alăturat, părea prospectul primului și era la fel de gingaș. Păstrase între rânduri, pentru medicina alopată, coji uscate ale unor buze de femeie. Bucăți mari de inimă erau puse la fiecare alineat iar întreaga scriere era încadrată de un chenar sub forma unor boboci de trandafir.

Lux. Al dracu` Leonidas!

În fața ferestrei, un copac găzduia câteva vrăbii feisbuciste, pornite pe harță. Una din ele trola iar cealaltă se zburlea toată. Energia înaripatelor era relaxantă. În acel moment aș fi discutat orice: de la mutilarea fizică a Angelicăi la politică economică, dar nu; nici nu mă pricep prea bine și n-am chef să-mi reproșeze mie toate eșecurile lui pe linie de bătaie și asasinat. Nici politica regelui nu e prea grozavă. În plus, se cam dă mare cu team-ul lui de profesioniști. Pe unde merge aduce vorba de spartanii lui care rup în stânga și-n dreapta, fac și dreg. La dracu! Îl suspectez de grandomanie și nițică schizofrenie. Prea își dă aere de suveran. Bine, ascund să-i spun asta pentru că sunt omul lui de încredere. Ăl mai skill dintre skillerii lui angajați, cu soldă lunară și frică de Horus.

Și cum stăteam noi la ale noastre și ne văitam de dureri imaginare, odată năvăli în birou Gorgo, nevasta regelui, cu un morman de piei de veveriță siberiană aruncate neglijent pe umăr. În mână ținea o sacoșă cu cartofi iar la șold îi atârna o căpățână de om nefericit și prost. Era clar. Iar fusese la agora să se încaiere cu negustorii de idei filosofice, dealtfel o activitate distractivă din care lipseau doar principiile morale insuflate divin 500 de ani mai târziu. Avea doar niște zgârieturi pe frunte, semn c-a dat cu capul în ceva dur. Pieile nu erau făcute sul așa cum cerea protocolul casei regale și-n plus erau care mai de care mai mânzgălite cu cerneală roșie ca sângele. Cerneala încă picura cald și-i pătase bluza albă, de serviciu. Biata de ea era speriată și tremura din toate cutele frumos aliniate ale fustei de culoarea coapsei de nimfă. Ce să mai, întreaga ținută îi era business. Vă descriu toate acestea ca să depășim momentul acela de spaimă, să nu vă copleșească și pe dvs și să vi se scoale vreun gând. Peste tot intra așa și, de fiecare dată când o vedeam, inima îmi dansa în ritmul fetelor de la Căpâlna. Regina îmi aruncă o privire sfredelitoare și rosti pe un ton miorlăit:

– Preamărite rege, Leonidasul meu principal, luminăția ta fosforescentă, eminență cinabre spre bordo, facă-se voia ta și fă ceva cu pieile astea că suntem atacați din toate părțile de dușmanii răi și mulți, sosiți câtă frunză și iarbă pe plaiurile noastre. Nesuferitul de Xerxes cere taxa de protecție și ne spulberă dosarele cu suluri siberiene. Poruncește!
– Mai adă o ceașcă de ceai, colombina mea, rosti regele, calm. De tei, că m-am săturat de mușețel. Gestul din încheietură, tonul blând, dar ferm, refăcu ambientul straniu din biroul regelui. Gorgo-sa făcu supusă stânga-mprejur cu o piruetă gingașă pe tocurile cui din fier forjat și plecă trântind ușa de vibrară geamurile. Vrăbiile clipiră scurt din aripi pe fundalul ferestrei și dispărură dincolo de rama din PVC. Cum liniștea cucerea încăperea iar tăcerea se sclifosea pe chipurile noastre, m-am ridicat să plec, însă darabana degetelor regelui Leonidas și un gest regal de arătător mă opriră. Mi-ar fi arătat mijlociul, dar îl molfăia deja gânditor, cu privirea prinsă-n ușă, dureros.
– Și tu unde crezi că te duci?
– La treaba mea. Că am și eu ceva urgent de făcut. Adevărul e că mă cam plictiseam iar parfumul Gorgăi, un extract fin de murături, mă arunca în transă.
– Ce ai așa urgent, mă, ce? Ce e mai urgent ca urgența mea? Iritarea i se citea pe fața nebărbierită de vreo 3 zile, pe motiv de lene supremă. Cum adică, eu am probleme și tu te duci în treaba ta? Ia hai cu mine, să-ți arăt eu urgență. Și mă înhăță de mâneca puloverului meu gri, de lânică toarsă de fosta mea iubită de care am să vă povestesc mai la vale, pentru că urgența regelui devenise isterică. Regele mă târa spre fereastră cu viteza de câteva noduri pe sinapsă și-mi arătă spre parcare dușmanul. BMW-ul lui Xerxes strălucea negru în soare, pe 3 locuri destinate persoanelor cu handicap.
– Vezi, mă? O veeezi?? Vocea îi tremura de furie, abia își înghițea saliva. E ultimul model. M-a luat. Ce cocalar nemernic! Hai să-l batem, zise regele sacadat, scrâșnind din dinți. Adună gașca și grăbește-te cu Oracolul pentru mâine! Vin și eu imediat. Se precipită spre debara, își luă un polizor unchiular, îl studie cu atenție, îl frecă cu mâneca sacoului apoi mă expedie cu același gest nobil, din încheietură, regal, magistral. Mai stai? Fugi! La drujbe, spartanii mei!

În acest timp, Xerxes îl văzuse pe Leonidas la fereastă când privea spre parcare. Spre mașina lui! Plescăi din buze parțial rușinat de locul unde parcase și ordonă bodigarzilor să biciuiască apa din toaletă, că nu-l ascultase și-l stropise la cur când bascula bușteni noroioși. Scârbos și pervers personaj. Din acest motiv n-am să zăbovesc mult asupra lui. Leonidas avea dreptate, așa, în felul lui; Xerxes era un cocalar parșiv. O fi fost îndrăgostit vreodată de vreo fată? Neaaa, n-avea cum la fața aia. În schimb, Leonidas avea povestea lui de dragoste din adolescență, pe care o știu și eu și v-o spun imediat. E reală. Pe scurt: ăsta mi-a furat gagica. Gorgo fusese prima mea dragoste și, ca să mă chinuiască suficient cât să am regrete toată viața, mă angajase în trupa lui de skilleri. Cică să ne batem cu dușmanii. Pentru supraviețuire, pentru o viață mai frumoasă, pentru un viitor luminos. Pentru copiii noștri, mă, pentru tradiția străbună, îmi zicea cu ochii podidiți de lacrimi.

Și acum cred că am ocazia să mă vântur mai spre larg. Cred că Leonidas o iubea pe Gorgo în secret, încă din clasa a VII-a, când îi mai crescuseră țâțele. Eu i le observasem mai devreme dar nu îndrăzneam să îmi mărturisesc dragostea până nu eram sigur că nu-și pune vată în sutien. O neglijam. Cu timpul, ajunsesem să mă complac în sentimente platonice pentru că descoperisem arta războinicilor anonimi, patronate de gânditorul antic Onan Barbarul, și-mi mai trecea.

Gorgo mă cucerise fără luptă. Cu două palme, trosc-pleosc, că vezi Doamne i-am furat poșeta. Că să i-o dau, altfel cheamă armata și e vai de curu` meu. Și pe mă-sa, o ființă extrem de rațională, cu credință într-o armată de zei turbulenți și răzbunători. Dacă mă amenința doar cu armata acceptam provocarea ca pe o glumă bună, dar, când a pomenit de mă-sa am înghețat. I-am dat-o. După asta, ne revedeam aproape zilnic și ne bușeam discret, să ne formăm ca oameni de viitor. Nostalgii. 50 de umbre și zeci de zâne intime abuzate degeaba, în vremuri de bejenie. BDSM. În caverna amintirilor încă păstrez imagini rupestre cu sânii ei mari în palmele mele de skiller. Parcă-i văd urcați la nivelul umerilor și eliberați brusc, să facă plici pe burtică. Atunci, cum nu-i plăcea asta, se răzbuna în stilul ei propriu, smuls. Îmi apuca pungile umflate cu testosteron spartan și le strângea până simțea că presiunea dispare și se mută în altă parte. De atunci mi-au rămas ochii ușor exoftalmici și ciorchinele de hemoroizi. De mozol omenirea aflase foarte târziu, odată cu apariția parcurilor, a blocurilor și ghenelor de gunoi. Lucrurile erau mult mai clare și mai pragmatice, nu exista preludiul și nici scuza de fată-mare.

Se ruga înduioșător de mine să nu-i mai sparg geamurile de la balcon că e suficient să o strig. Ce vină aveam eu că provenea dintr-o familie săracă, cu geamuri de 2 mm și n-avea bani de 4 mm? Sunt spartan, arunc cu bolovani. Ce-ar mai fi fost să mă vadă vreun dușman că arunc cu pietricele?! Ha, doar aveam o educație destul de solidă, îmi ziceam cu convingere.

În copilărie, Leonidas era cel mai prost din curtea școlii. Mai toți cocalarii îi dădeau cu palma după ceafă, să-i ceară respectul cuvenit, de jmeker. Degeaba învățau 5 din 5 ore numai` religie, tot nu era suficient. Din această cauză, frustrarea se cimentase în sufletul lui regal, suficient cât să se ia mai târziu la trântă cu oricine îl supăra. Chiar și cu Xerxes de la a VIII-a B, cretinul școlii care lua sandvișurile de la toți copiii și băga în el să se facă mare și tare. Cum s-a îndrăgostit Gorgo a mea de Leonidas, încă nu-mi dau seama. Sunt mai frumos, mai deștept, și pot să fac 5 flotări într-o mână, dacă vreau. Când soarta îl proclamase rege, printr-o greșeală de setare a realității, Leonidas era de nerecunoscut. Toți leșinații care-i dădeau capace în recreații se ploconeau și-i aduceau prinos de bucurie, de recunoștință și cinstire, toaaate fetele își roteau cu subînțeles ochișorii pe sub draperiile pleoapelor. Cel puțin mie nu-mi venea să cred! Sunt prietenul, sfătuitorul de taină al regelui, al eroului, al neînfricatului Leonidas. Cred că suspinam și-n somn și probabil asta a determinat-o pe Gorgo a mea să se mărite cu Leo, cum îl alinta ea. Leo e de viitor, Leo în sus, Leo în jos, deja mă adăugase la amintirile nostalgice din tinerețile ei furtunoase.

Desigur, lupta de la Termopile s-a purtat acum mulți ani. Am fost înfrânți. Leonidas a rămas fără căpățână iar eu, până să primesc block, am fost bătut cu ranga peste gură, mi-au trosnit măselele și mi-au rupt ciocurile la vertebre. M-au tăvălit de nu mai știam câte spartane am aruncat în luptă. 300, 500, sau mai multe?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s