Al doilea text din concurs. De veghe printre blocuri

De veghe printre blocuri-Țucu-ți cioantile tale de puradeu nenorocit! Unde crezi că mergi, crăcănatule?!
-Țâncul ăsta are impresia că scapă așa, cu una cu două. Bă, tu ai idee pe cine ai în față?

Îi priveam confuz și nițel absent. Doi lungani plini de coșuri, nu cred să fi avut mai mult de 35 de ani împreună. Încercau să mă-nspăimânte cu niște figuri studiate din filme, moace tipice de duri ai străzii, în vreme ce unul dintre ei agita neîndemânatec un briceag prin fața ochilor mei.

-Mă, tu ești mut?
-Nu vezi că face pe intelijentu’ cu noi, Mirică?! Ce, acum că ești la liceu ești prea bun ca să mai vorbești cu băieții d-acas’?

Deschid gura, dar n-apuc să spun nimic. Prietenul lui Mirică se enervează mai tare văzând că vreau să zic ceva. Dintr-o singură mișcare mă izbește de peretele din spate. Capul mi se zdruncină puțin, preț de două secunde. Aud niște biluțe mici și cenușii agitându-mi-se-n creieri, ca atunci când mă lovea tata peste tâmple pentru că luam note proaste.

-Băi, prostule! Are să țipe, uită-te la moaca lui!
-Și ce? Așa-i trebuie dacă se pune cu noi.
Mă doare pieptul de la cotul pe care amicul lui Mirică și-l înfinge-n oasele mele. Nu pot să suflu.
-Ho, mă, tu nu vezi că borăște?! Tot e vânăt.
Îmi dă drumul scârbit. În sfârșit pot trage aer în torace.
– Ce-i în capul tău, Alex? E doar un copil. A fost vorba că doar îl speriem puțin.
Deci Alex îl cheamă. Alex cu ochi de animal turbat.
– Pulă nemernică ce ești! Dinadins ai fi murit p-aicea, cre’ că.
-Alex. Ne-am mai întâlnit vreodată?

În sfârșit am putut articula ceva. Proastă mișcare. Atât mi-a trebuit să zic, i-am zgâlțâit mai rău orgoliul de cretin.

-Potolește-te, fraiere, nu vezi că abia mai suflă? Hai să mergem, poate ne văzut cineva!
Nu termină Mirică bine de vorbit că celălalt m-apucă de ghiozdan și mă dezechilibrează cu o smucitură. Cimentul e tare și rece prin blugii ăștia subțiri.
-Ce pisicii mă-ti e așa de greu? Pe tine singur te țin într-un deget.
Dau să mă feresc, dar n-apuc, deja mi-a prins fermoarul.
-Aaaaa! Băiatul s-a făcut și șmecher. Una, două,… patru cărți! Ești tâmpit, mă? Cum să cari atâtea-n spate?!
-Alex, io m-am cărat d-acilea. Vine Sanda și știi c-aruncă cu apă când ne prinde.
-Bou ești, Mitică! Tocmai ce l-am prins pe netrebnic, iar tu vrei să-mi scape?
-Fă ce vrei, am plecat.
-Nu ți-am făcut nimic, îți dau banii mei dacă vrei.
Spun asta în timp ce-mi agit degetele să-n fermoar. Material tâmpit! Acum ți-ai găsit și tu să te strici? Acum?!
-Cu tine n-am terminat, pușlama. Arată-mi ce cărți ai.
-Nu.
Mi-e rău. Le-am împrumutat de la bibliotecă. Azi! Dacă li se-ntâmplă ceva, nu mai pot da ochii cu tanti Miha. Și nici altele nu voi mai putea lua!
-S-a umflat tărâța-n tine, mă? DĂ LE!
I s-au făcut ochii mari, acum chiar pare dezaxat. Îmi sfâșie literalmente ghiozdanul și o scoate pe prima. Mă uit la copertă: roșu cu dungi negre, puțin verde în centru. E „Crimă și pedeapsă “. Naiba să-l ia, cum a scos-o taman pe asta?
O studiază atent, îi mângâie coperțile. Se uită la titlu și surâde ușor, pare îmblânzit.
-Bă! Ai citit-o?
Până și glasu’-I tremură ușor. Măi să fie! E prea grea cartea pentru palmele sale, precis.
-Iar n-ai gură?! Răspunde-mi!
Dau din cap semn că nu. Încă n-am citit-o.
Își întoarce capul de la mine și se uită iar la carte. O deschide și-i atinge timip filele, privește frazele tipărite ca pe niște picturi. N-am mai văzut pe cineva de vârsta mea (și a lui, nu pare mult mai mare decât mine) jinduind așa în fața unor pagini. Păstrează pe buze o umbră pală a surâsului de dinainte, e curios și temător totodată. Sprâncenele i se apropie, iar fruntea capătă ridurile concentrării, identice cu cele pe care le vezi la un copil atunci când încearcă să meșterească ceva.
Nu știu ce să fac.
-Hei! Îmi pare rău că te-am smucit.
Tac și aștept. Dacă e o farsă?
-Îmi poți lăsa asta până mâine?
Tonul lui sună binevoitor, aproape blând. Nu știu ce e în capul meu:
-Bine. Până mâine.

*

-Și ce s-a-ntâmplat?
-Nimic.

Face o pauză de aproape un minut. Teatrală, desigur. Părinții ăștia sunt așa stupizi! Au impresia că n-am altceva mai bun de făcut decât să-i suflu-n paiele amintirilor, poate-poate aflu și eu ceva interesant.

-Tată.
– Hm? Ah, da. Nu s-a-ntâmplat nimic. Am mers acasă, mi-am făcut un ceai, m-a luat bunicul tău în primire.
-Te-a caftit iar?

Îmi spusese de când eram în clasele primare de tratamentele bătrânului.

-Să mă bată? Nu. De ce ar fi făcut asta?
-Nu te mai fandosi! Ai de gând să termini? M-așteaptă băieții.
-Alex a fost arestat în aceeași noapte. Droguri.

Iar e teatral. Crede că mă las impresionat de ton și de detașarea cu care vorbește. Nici nu se uită la mine, privește în gol, departe. Aha. Vrea să-l vadă pe Alex.

-Eu mi-am pierdut răbdarea. Cosmin e deja cu bicicleta la scară.
-Stai jos.

O spune pe același ton, dar ușor mai apăsat. Seriozitatea-i din voce e evidentă și pentru perete la care se hlizește.

-Deci, droguri.
-Se bătuse cu fratele lui Mirică la beție. Au trebuit să-i despartă polițiștii să-i despartă. Tot ei i-au găsit și prafurile.
-Iar tu ai încasat o amendă de la biblioteca municipală. Făceai afaceri rentabile încă de pe-atunci.
-A murit două zile mai târziu. Era încă în arest preventiv.

Din nou se face că nu aude ce spun. Dar dacă eu aș face așa… Ei, lasă. Tot un drac și acum. Fă-ți damblaua până la capăt, bătrâne!

-Cum a murit?
-S-a sinucis după ce a aflat că Marcela se culcase într-adevăr cu fratele lui Mirică. Asta l-a dărâmat, mai ales că aștepta și un copil de la ea.

Tăcem amândoi câteva clipe. Cum să reacționez la o asemenea poveste?

-Tipa era cam curvuștină, dar el nu voia să vadă.
-Ca Sonia?
-Aia nu era curvă, ci sfântă. Ajunsese la nivelul în care-și putea separa trupul de spirit. Pe cel din urmă nu-l mânjea niciodată, în vreme ce Marcela se dădea oricui îi cumpăra alcool și țigări.
-Nu mai avea pe nimeni care să-l aștepte?
-Nu. L-am înmormântat împreună cu băieții din cartier. Au plătit niște femei din blocul în care locuise Alex coșciugul și toate cele, eu eram prea mic să fac asta, iar pe ceilălalți îi uscase mahmureala de resurse.

Iar se oprește. De data asta tace mai mult, cred c-a uitat că am de plecat. Oare mai știe că mă aflu lângă el?

-Știi… cartea am primit-o de la gardianul care-l găsise mort. I-am spus că nu e a mea.
-Era a bibliotecii.
-Nici. Era a străzii.

Aerul e îmbâcsit. Pe undeva, devăzută, zumzăie un musculiță.
-I-am lăsat-o lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s