Primul text din concurs. Șase și un pic

Sase si un picUnu.

Stăteam în faţa scărilor şi nu-mi prea venea să intru. Eram nervos, agitat şi nu-mi venea să cred că trebuie să fac asta. Clădirea asta mare şi veche, nu-mi inspiră deloc încredere. Parcă-i ruptă dintr-o poză interbelică. N-am mai fost niciodată pe-aici. „Nu vreau să intru. De ce trebuie să intru?! Ce rahat, fac eu aici?! Bă, parcă eşti obsedat. Găseşte altă cale. Sau las-o pe mâine, mai bine. Da, bă, dar niciodată n-o să fie un moment mai bun, ca momentul ăsta. Acum. Este prezentul. Azi. Trebuie să intri! Altfel…” Dialog cu personalităţile multiple pe care le dezvolt, în cap.
N-am fost niciodată un fan al începuturilor. Chestiile noi, mă sperie cumva, îmi dau o stare de nervozitate pe care nu o pot controla. Şi nu e vreun complex de vină, cum te-ai gândi. Nu. De când mă ştiu, la mine începutul a fost greu. Până mă obişnuiesc, sau începe să-mi placă, e drum lung şi e pavat cu toţi dracii.

Mă simt ca într-un film cu proşti. Stau şi mă uit la nişte scări, la o clădire, la nişte unii. Până şi mirosul e ciudat pe-aici. Uită-te şi tu câtă lume. Vin, pleacă, stau pe scări, la intrare, peste tot. Parcă se dă ceva, gratis. Şi scările ăstea, scările. Ştii cum arată scările ălea, mari, de marmură? Lucioase, gri, perfect aranjate, protocolare, serioase. La fel arată şi ăstea! Doar că nu aşa. Adică, coloristicul e la fel. Dar treptele au marginile tocite, lăsate în jos. Roase de vreme şi de toate mărimile de pantofi. Cine a mai văzut trepte, tocite?! De marmură.

O rază de soare, care-mi bătea direct în ochi şi un umăr primit de la un grăbit, m-au scos din etapa de prea-mult-gândit. Gata, am venit până aici, trebuie să intru. M-am uitat în jurul meu, lume cât vezi cu ochii. Unii intră, alţi ies. Grupuri de câte doi, trei sau patru. Discută între ei. Cu ardoare, patimă, interes. Nu apuc să aud, de la fiecare ce şi cum, dar unele conversaţii par chiar intersante. La câţiva metri de mine, o pitică, din acelaşi film cu proşti. Mă rog, nu era chiar pitică. Cu jumătate de cap mai mică de înălţime, decât mine. Dar, dacă văd peste ea, înseamnă că e pitică. Se uita şi ea, la aceleaşi scări, cu aceaşi privire ambiţioasă ca şi mine. Cred că şi pe ea o rodea, exact aceaşi întrebare. Ce dracului, caut aici?! Bruneţică, cu părul întins, cu ochii mari şi buzele cărnoase. Subţirică, sâni mari şi un fund bombat. Îmbrăcată lejer, ca de început de vară. Nu-i rea pitica. Dar, să nu uit de ce sunt aici. Pentru Laura, înainte!

Gata. De ajuns. Mi-am făcut destul curaj. Am pus mână pe balustradă, trecută şi ea prin vreme şi vremuri, lucioasă, tocită de mii de mâini şi am început să urc. Peste umăr, cu o jumătate de ochi, am mai aruncat o privire către pitică. Na, că ţi-am luat-o înainte. I’m going in, cum ar spune americanii. Moment în care, de parcă necuratul a pus-o, şi-a întors privirea către mine. Ochii i s-au subţiat, obrajii i-au prins culoare şi un zâmbet frumos se îndrepta, direct către mine. M-am prefăcut că n-o văd. Mi-am săltat privirea peste capul ei şi cu o indiferenţă caracteristică, m-am întors şi am început să urc. Pitico, nu caut altă victimă. Sunt aici cu un scop precis.

Doi.

Până pe la 18 ani, eu n-am intrat în bibliotecă. Nu mă atrăgea, n-am vrut, n-am fost interesat. Asta, probabil şi din cauză că, părinţii mei aveau acasă o bibliotecă proprie. Aşa erau timpurile. Nu prea aveai la ce să te uiţi la televizor, iar setea de cunoaştere şi aia de amuzament, ţi-o astâmpărai doar printre cărţi. Am moştenit de la părinţii mei, setea de citit. Dar la 18 ani, eşti mult prea tânăr şi vrei mult prea multe, iar drumurile pe care ai fi putut să juri că n-o să le faci vreodată, parcă prind cumva valoare şi ţi se deschid pentru a le urma. Plus că, îţi tropăie toţi hormonii prin cap, de nu mai eşti în stare de un singur gând raţional. Aşa am ajuns la bibliotecă. 18 ani, tânăr, frumos, tâmpit şi îndrăgostit.

În bloc la noi, la scara vecină, locuia o fată. Laura. Cu doi ani mai în vârstă decât mine. Frumoasă, elegantă, matură. Bine, la 18 ani ai mei, ăstea nu erau chiar calităţile care mă interesau în mod special, la ea. Era înaltă, bine proporţionată, subţirică la mijloc vorba cântecului, părul blond şi ondulat, ochii albaştri şi un mers de divă. Sânii ei tari şi îndrăzneţi, care îţi atrăgeau privirile instant, au făcut multe victime prin cartier. Iar picioarele ălea lungi, completate de îngrozitor de sexosul fund, te puneau imediat în postura de obsedat. Lucru de care, evident, n-am fost ferit. Eu însă, avem un atú în plus, faţă de restul băieţilor, bărbaţilor, din cartier.

Laura era o fire, destul de distantă. Ştiind probabil cât de mult este de dorită, cunoscându-şi senzualitatea şi admiraţia pe care o genera printre masculi, avea puterea de a manipula dar şi de a ţine departe, cam tot ce însemna purtător de penis, din cartier. Cu mine însă, avea o altfel de relaţie, iar eu mă bucuram din plin de asta. Nu ştiu cum, dar în decursul ultimului an, pe când treceam de la pubertate la maturitate, ne-am împrietenit foarte tare. Şi nu vorbesc despre o prietenie platonică. O prietenie adevărată. Cercul ei, în această privinţă, fiind unul foarte restrâns. Eram eu şi prietena ei Gabi. Fiică de poliţist. Pe care trebuia să o conducem seara acasă, pentru că stătea la jumătate de cartier, mai jos de noi. O făceam, dar nu cu bucurie. Iar eu mă opream la colţul blocului. Nu pentru că eram exagerat de respectuos. Ci pentru că aveam în cap, numai filme cu pistoale, bastoane de poliţie, pe spatele meu şi alte chestii generatoare de scenarii de groază.

Laura. Aveam zile în care, seara, ne găseam în spatele blocului, pe leagăne şi ore întregi povesteam. Şi ea citea. Foarte mult. Spre deosebire de mine, ea provenea dintr-o familie de bişniţari ai vremurilor. În casa ei, nu prea se punea greutate pe cuvintele din carte, ci pe cele de pe bancnote. Asta nu a însemnat însă, că ea a crescut, fără cărţi. Ba dimpotrivă, mama ei era cea care o împingea de la spate, către cărţi. Şi saloanele de frumuseţe. Din greşeală, ne-am descoperit această pasiune, comună. Şi uite aşa, s-a născut o prietenie frumoasă. Ea se ducea la bibliotecă, ca să-şi ia cărţi, eu i le povesteam seara. Pe cele pe care le citisem. Pe celălalte, mi le povestea ea. Eu mă uitam la sânii ei. Pe ascuns.

Discutam. Verzi şi uscate. Ne înţelegeam. Vorbeam aceaşi limbă. Era armonie. Mai mult de atât, ca şi mine, avea o înclinaţie către cărţile aventuroase, să zic aşa. Aventuri, poliţiste, suspans, drame şi poveşti de viaţă, tot ce însemna un pic de acţiune. Un pic de emoţie. Iar seara, la leagăne, povesteam. Eu cu un ton poetic, de povestitor, ea cu un ton amuzat, de divă. Când se uita în sus, la cer, se contopeau cele două nuanţe de albastru. Cel de pe cer, cu cel din ochii ei. Şi vedeam în ei, raiul. Preţ de câteva secunde. Pentru că, atunci când nu se uita la mine, îi fotografiam ochiometric, pentru memorie, fiecare părticică din corp. Era frumoasă Laura. Şi eu îndrăgostit. Dar ea nu vedea asta. Vedea doar prietenul din mine.

Într-o bună zi, mă hotărâsem, aşa din senin, că trebuie să o urmez la bibliotecă. Urmez, urmăresc, semantică. Să fac cumva, să fiu mai mult timp pe lângă ea. Să o văd mai mult. Să o simt mai mult. Să vorbim mai mult. Să ne privim mai mult. Şi ce dacă n-am mai fost niciodată la bibliotecă?! Mă duc mâine, na. Zis şi făcut.

Trei.

Am urcat scările încet, sigur pe mine, detaşat, aproape nepăsător. De parcă aparţineam de locul ăla, de când lumea şi pământul. E metoda prin care îmi ascund eu nervii, emoţiile, nesiguranţele. Mă comport ca şi cum, aş fi de acolo. Scările ălea tocite, balustrada aia lucioasă, tocită şi ea de timp. Lumea. Tineri, bătrâni, cu cărţi în mâini. Sau prinşi în discuţii, despre cărţi. Şi mirosul ăla, de vechi, combinat cu mirosul de cărţi. Aproape că simţeai pe vârful limbii, gustul de cerneală, pierdută printre atâtea pagini, de atâţia scriitori. Pe cât de circumspect eram la început, pe atât de încântat începeam să fiu. Jumătate de oră, m-am pierdut pe la parter. În căutarea unei ordini. Şi a biroului, unde să îmi fac un abonament. Pitica de la intrare, trecea prin aceaşi experienţă pesemne. Pentru că atunci când am ajuns la recepţia unde se făceau abonamente, m-am trezit cu ea în spate.
– Ai găsit până la urmă?
– Ce anume? am întrebat cu un ton superior.
– Unde se fac abonamentele… îmi răspunde printre hihihi-uri.
– Dap… retez discuţia sec şi mă întorc către ghişeistă.
După ce am rezolvat cu abonamentul, am îndrăznit şi la etajul unu, al bibliotecii. Rafturi, sertăraşe, numere, litere. Mă uitam pe ascuns, în stânga, în dreapta, să văd cum fac alţii. Ce trebuie să fac, ca să pun mâna pe o carte. Mii de cărţi, mii de nume. Mă bucuram, în gând, când dădeam peste un nume care îmi era cunoscut. Sau şi mai bine, peste câte-o carte pe care o citisem deja. Dar, aici era un ocean de cărţi pe care nu le mai citisem. Şi eram impresionat. Scopul meu însă, nu era ăsta.

Am înfăşcat repede „După douăzeci de ani” de pe un raft şi am început să mă plimb prin bibliotecă. Cu speranţa în suflet. Cumva, trebuia să mă întâlnesc, accidental, cu Laura. Am văzut-o când a urcat, dar am pierdut-o în mulţime. Şi m-am tot plimbat, încă vreo jumătate de oră. Dar, Laura era de negăsit. Am coborât într-un final şi m-am îndreptat către ieşire. „Probabil a şi plecat, cât te-ai învârtit tu pe-aici. Ce prost eşti. Uite ghişeul unde trebuia să-ţi faci abonamentul. Cât de evident trebuia să fie?! Şi ţie ţi-a luat jumătate de oră să-l găseşti. Păi normal că a plecat fata. Cât poţi să stai într-o bibiliotecă?! Prost mai eşti…”

Am ieşit afară cu un fel de dualitate, sentimentală. Îmi plăcea la bibliotecă, printre atâtea cărţi. Murmurul ăla stins. Întrebările în şoaptă. Şi mi-am promis în gând, că o să mai vin. Pe de altă parte, eram un pic cam trist. Pentru că ratasem întâlnirea accidentală cu Laura. Poate mâine. Sau când o s-o mai văd că se duce la bibliotecă. Am coborât scările, la fel de sigur pe cât eram, atunci când le-am urcat. Am tras o gură de aer proaspăt. Şi aproape că îmi venea să opresc pe cineva, să discut şi eu despre o carte. Lume multă. Veneau, plecau, Cu cărţi în mâini. Soarele călduţ, de aprilie, de început de vară, îmi mângâia faţa. Mă simţeam cumva, învingător. Hai că am facut-o şi pe asta.

Poate totuşi, dacă nu o luam pe acolo. Sau mergeam prin dreapta. Sau prin stânga. Sau, puteam să aleg oricare alt drum, dar nu ăsta. În câteva secunde, lumea mea avea să capete alt soare. Unul rece, tot de aprilie. La câţiva paşi de ieşirea din bibliotecă, în staţia de autobuz, am zărit-o pe Laura. Frumoasă şi elegantă, ca de obicei. Părul ei blond şi ondulat, strălucea în mulţimea de şateni şi bruneţi. Iar formele ei, întorceau şi aici, toate privirile. Laura. În faţa unui băiat, cu vreo 2 ani mai mare decât ea. Se sărutau. Se ţineau strâns, în braţe. Şi de mâini. Îşi zâmbeau. Şi îşi vorbeau. Drăgăstos.

M-am simţit mic. Sufleteşte. Instant m-am simţit atât de mic, cât o furnică, strivită de un bocanc mult prea grăbit. M-am simţit mic, la vârstă. M-am simţit mic, la curaj. M-am simţit mic, mult prea mic, pentru greutatea care tocmai se aşternea peste sufletul meu. Privirea mea, ochii mei, nu se mai mişcau. Mergeam înainte, din instinct, amorţit. Nu-mi venea să cred. Vedeam, dar nu credeam. Laura. Nu!

În amorţeala mea totuşi, nu mi-am dat seama că merg direct către ei. Şi fără să vreau, am fost reperat vizual de către ea.
– Heeeeeeei! Ce faci aici?! m-a salutat bucuroasă Laura.
– Uite, trebuia să mă întâlnesc cu cineva, am găsit rapid o scuză. Servus, salut.. am salutat mimând respectul.
Simţeam cum ochii mei încep să se umezească. Căutam puncte fixe, pe cer, pe pereţi, undeva în sus. Ca să se usuce. Ochii. Şi o ură nejustificată îmi rodea sufletul. Şi era toată, îndreptată către băiatul ăla.
– Uite, zice Laura, el este iubitul meu, Vali, nu ştiu dacă ţi-am povestit despre el.
– Salut, încântat de cunoştinţă, spun în timp ce întindeam mâna într-un ultim efort de a fi politicos.
– Vali, el este prietenul meu de la bloc. Cel despre care îţi spuneam. Un copil de milioane.
– Salut, salut. La fel… îmi spune nenorocitul, care tocmai îmi dăduse cu lumea în cap.
Am mai stat un minut sau două, la discuţii mărunte, despre ce caut acolo, cum ajung acasă, pe unde mă duc, ce mai fac. De parcă nu ne văzuserăm, ieri seară, la leagăne. Minute puţine, dar mult prea lungi pentru mine. M-am scuzat brusc şi cu un zâmbet fals, am dat noroc cu băiatul şi mi-am luat la revedere de la Laura. Am luat-o la pas grăbit spre, înainte. Nu ştiam, nici unde merg, nici de ce. Înainte. Cu două volume în mâini. După douăzeci de ani.

Patru.

Am mers vreo 10 minute, fără să îmi dau seama de nimic. Unde mă duc, de ce mă duc, mediul înconjurător. Îmi venea să urlu de necaz, de suflet amăgit, de inimă frântă. Şi îmi venea să plâng. Mergeam cu privirea în jos. Şi mă simţeam mic. Copil. Când într-un final am reuşit să îmi pun ordine în gânduri, mi-am dat seama că deja mersesem o bucată bună de drum, pe jos. Aşa că, mi-am propus să merg pe jos, până acasă. Să mă mai liniştesc. Să îmi revin. Să nu mă vadă băieţii mei, gaşca, aşa. „Mă fac dracului de râs. Prostul planetei. Nu mai bine o lăsai pe mâine? Poate nu se întâmpla asta. Poate. Poate.” Am ridicat capul din pământ, am strâns cărţile tare în mână, am tras o gură de aer în piept şi parcă pe jumătate eram vindecat. Parcă.

După o altă bucată de drum, am început să rezonez cu mediul înconjurător. Şi tot pe-atunci, mi-am dat seama că aveam… o codiţă. De vreo 15 minute, în spatele meu se auzeau, acelaşi tip de paşi. Acelaşi tip de mers. Nu departe, dar nici prea aproape. Şi când treceam pe lângă vreo vitrină, vedeam cu coada ochiului, o siluetă, la o distanţă destul de mică, în spate. N-am îndrăznit să mă uit, pentru că nu eram chiar curios şi încă plângeam, în suflet. Am grăbit însă pasul. Şi am mers mai repede. Paşii din urma mea, la fel. Cu cât măream mai tare pasul, cu atât mai repede veneau şi ei. După mine. Şi am mers şi tot am mers, dar paşii din urma mea, rămâneau acolo. La distanţa perfectă, pentru a nu vedea cine este.

Am văzut că nu pot birui, am încetat să mai alerg ca bezmeticul şi am luat-o la pas mic. Moment în care, am auzit din spatele meu, o voce feminină.
– Dar ştiu că te grăbeşti, nu glumă. Hihi. Unde fugi, aşa?!
M-am întors, cu o faţă de plictisit, ca şi cum n-aş fi avut nici o grijă pe lume, ca să văd cine mă urmăreşte, cine îmi vorbeşte. Un zâmbet frumos şi alb, înrămat între două buze cărnoase, senzuale. O talie subţirică şi doi ochi luminoşi. Şi nişte sâni mari. Părul îi strălucea în razele, de-acum de-după-masă, ale soarelui şi în lumina asta, părea chiar frumoasă. Foarte frumoasă. Hait! Pitica!
– Nu fug nicăieri, îi răspund acid.
– Mie aşa mi se pare, îmi spune mâna de femeie, zâmbind în continuare la mine.
– Ţi se pare…
– Pot să vin şi eu cu tine? Că mergem în aceaşi direcţie…
– Faci ce vrei, e viaţa ta.
– Hahaha, eşti foarte simpatic.
Mă enerva, cât de veselă putea să fie! Mai ales în momentele ălea. „Băi femeie, tocmai mi s-a rupt tot filmul. Lasă-mă! Şi nu mai zâmbi! Că mă orbeşti. Şi nu mai vorbi cu mine!”

N-ai să vezi asta. M-a tocat mărunt. O mie de întrebări. Cum mă cheamă. Şi de ce. De unde sunt. Câţi ani am. Ce făceam la bibliotecă. De ce am ochii roşii. Dacă sunt bine. De ce oftez. Dacă putem să mergem mai încet. Că ea nu se grăbeşte. Dacă vreau să mai vin pe la bibliotecă. Ce cărţi citesc. Şi de ce. Unde studiez. Ce vreau să mă fac când termin şcoala. Et cetera.

I-am răspuns la aproape toate şi am fost, oarecum, politicos. Nu era ea de vină, că eu eram un prost. Un prost îndrăgostit, de o fată mai mare decât mine. Cu care aveam şanse aproape zero, de a fi împreună. În plus de asta, era chiar frumuşică. Nu era Laura, evident. N-avea cum. Dar nu era nici urâtă. Pe lângă toate ăstea, cumva-cumva, până am ajuns aproape de casă, a reuşit să mă scoată din starea de amorez rănit la corason. Am aflat despre ea, că o cheamă Roxana. Că are 17 ani, dar face 18 în toamnă. Că îi plac cărţile, dar că nu a avut voie să vină la bibliotecă până acum. Că nu i-a dat voie mama ei, o femeie mult prea protectivă. Că vrea să devină învăţătoare. Că îi plac copii. Că are un frate mai mare. Că îi place de mine. Că tocmai şi-a luat de la biblioteca „Doamna Bovary”. Şi că deabia aşteaptă să o citească. O mie de lucruri. Care nu mă interesau neapărat.

Ne-am despărţit la o răscruce de drumuri. Roxana stătea în cartierul vecin. Iar eu n-aveam nici dispoziţia, nici voinţa, să o conduc acasă. Chiar dacă ea, subtil, a sugerat asta de vreo 249 de ori. Ne-am despărţit cu bineţe. Prieteni, oarecum. Nu era fata rea. Mult prea veselă, pentru gustul meu. Dar frumoasă. Şi deschisă la minte. Deşteaptă. Şi simpatică. Şi avea aşa, un je ne sais quoi.

Patru jumate.

Pe la bibliotecă n-am mai trecut. Pentru că nu-mi doream să mă întâlnesc cumva, accidental, cu Laura. La leagăne, în spatele blocului, n-am mai ajuns niciodată. Iar durerea mea, s-a transformat în băieţeală. Seri şi nopţi pierdute aiurea, cu băieţii, făcând tot felul de tâmpenii. Tot felul. Am băut. M-am bătut. Am fost la femei uşoare. Tot tacâmul. Numeşte tu o tâmpenie, am făcut-o şi pe aia. Caracteristic oarecum, vârstei.

De Roxana n-am mai auzit. Nici n-am căutat-o. Oricum, nu ştiam unde să o caut. Şi nici n-aveam timp de zâmbetele ei, prea pline de viaţă. Eram ocupat cu auto-distrugerea. Cărţile le-am lăsat, pentru altă dată. Mai citeam, aşa, din când în când, câte un rând sau două. Dar mintea îmi zbura spre altele. Şi nu-mi doream să mă mai întorc acolo.

După două luni de la aventură, am primit un telefon. Din partea bibliotecii. Uitasem să returnez cărţile. M-am făcut mic, de ruşine, când doamna de la celălalt capăt al firului, m-a făcut cu ou şi cu oţet. Dar nu aşa, ca pe maidan. Nu. Cu cuvinte înţelepte, mânuite frumos, meşteşugite. Mi-a trântit două fraze, de îmi venea să mă bat singur. „Cum mă, să uiţi de cărţi?! Prostule! Mare idiot mai eşti!”
– Sărut-mâna, mâine la prima oră, sunt la bibliotecă, cu cărţile. Îmi pare rău, am mormăit în telefon.
– Mâine. Bine. Vă aştept. Sper să nu sun din nou. Şi sper să fiţi un caracter, aşa cum intuiesc că sunteţi. Serios.
– Sigur. Îmi pare rău, din nou. Sărut-mâna. Mâine sunt la dumneavoastră.
A doua zi, m-am prezentat la bibliotecă. Doamna de la recepţie, mi-a zâmbit ştrengăreşte.
– Chiar după 20 de ani vreai să le aduci înapoi?
– Nu, sărut-mâna. Am uitat complet… m-am scuzat cu ochii în pământ.
– Dacă nu te sunam eu şi mai întârziai câteva zile, trebuia să le plăteşti, de noi. Şi ţi se mai şi suspenda abonamentul.
– Ştiu, mulţumesc…
– Hai, ai scăpat de data asta. Data viitoare să fi mai atent.
– Sărut-mâna. Am să fiu. Mulţumesc.
Cumva, uşurat de grija asta şi cu onoarea la limită salvată, mi-am făcut curaj să mai arunc un ochi prin biblioteca. M-am dus la etaj şi m-am pierdut printre rafturi. Mii de cărţi, pe care nu le citisem. Unele păreau interesante. Altele şi mai interesante. Doar că, nu eram chiar dornic, să mai împrumut ceva. Am scos dintr-un raft, Gestapo-ul lui Hassel şi am deschis-o pe la mijloc. Parcă aveam chef să citesc. Parcă toate cărţile ăstea, mă atrăgeau cumva, inexplicabil. Iar pe Hassel, îl ştiam pe de rost. Am citit trei pagini, pe nerăsuflate. „Tâmpitul ăsta de Porta… Hahaha.”

M-am sprijinit de un stâlp şi am continuat să citesc. Atât de mult şi atât de atent, încât n-am mai auzit nimic în jurul meu. Eram pierdut în aventurile Micuţului, lui Porta şi ale Bătrânului. Atât de pierdut, încât n-am auzit când spre mine, venea grăbit… un şut. Direct în fund. Dar nu oricum. Un şut în fund, aşa, cu latul. Nu ştiu dacă îţi poţi imagina. S-a auzit în toată biblioteca, cu ecou, iar din spatele meu, un răs spumos şi viu, plin de viaţă.
– Hahaha! Te-am prins!
M-am întors, pe jumătate nervos, iritat, în pragul unei isterii, dar în acelaşi timp ruşinat. Toţi ochii din bibliotecă, erau aţintiţi asupra mea.
– Pitico!
– Hahaha, aşa îmi spui mai nou?! Răule! Şi mi-a sărit în gât, de parcă eram prieteni de o mie de ani.
N-o să te mint. M-am simţit bine. Îmbrăţişarea aia, prietenoasă, caldă, feminină, m-a făcut să mă simt bine. Şi brusc, senzaţia aia de nervi, s-a redus şi s-a transformat în amuzament. Am început să râd şi eu, chiar dacă toată lumea se uita la noi. Am strâns-o în braţe, uşor.
– Nebunică, haha, nu eşti sănătoasă. Ce faci?!
– Eu?! Eu fac bine. Tu ce faci?! Nu te-am mai văzut pe aici. Ce se mai întâmplă cu tine?
– Haha. Of, că nu te-ai schimbat deloc. Hai să ieşim afară, până nu ne luăm bătaie de la vreun scrobit din-ăsta.

Cinci.

Am ieşit afară şi am plecat la plimbare. Pe jos. Până acasă. Exact aşa cum am făcut, atunci când ne-am cunoscut. Am povestit verzi şi uscate, am întors lumea pe dos şi am râs o grămadă. Îmi plăcea compania ei. Şi nu numai. Era frumoasă, plină de viaţă. Iar zâmbetul ăla, alb perlat, de milioane. De corp nici nu mai zic. În ăstea două luni, parcă se mai împlinise, sau ceva. Vedeam în ea, o femeie, nu o fată. Sânii rotunzi, picioarele zvelte şi frumoase, fundul ăla sexy, pielea fină. Şi zâmbetul ăla! De milioane.

Am condus-o acasă şi am stabilit, o următoare întâlnire, care de data asta, am onorat-o. În următoarea lună, am început să mă văd din ce în ce mai des cu ea. Şi crezi sau nu, m-a prins în mrejele ei. Atât de tare, încât la sfârşit de vară, eram atât de îndrăgostit, că nici prin cap nu-mi mai trecea de Laura, blonde sau altele.

Roxana. Era foarte prietenoasă şi caldă. Dacă cineva o saluta din greşeală, ea saluta înapoi, zâmbind. De fapt, cred că ea se saluta cu toată lumea. Când mergeam să o iau de acasă, până ieşeam din cartierul ei, se saluta cu 493 de oameni. Culmea, îi cunoştea pe toţi. Şi ei, pe ea. Dacă vedea un căţeluş pe stradă, pe partea cealaltă, înfrunta toate maşinile care treceau pe acolo, doar ca să ajungă la el. Să-l mângâie. Să-l dodolească. Să-l smotocească. Era frumoasă. Plină de viaţă. Senzuală. Şi avea un fel de-a fi, incredibil. Cum nu mai întâlnisem la alte femei până acum. Mă completa cumva. Genul de femeie, care dacă te vedea pe stradă, venea în fugă spre tine şi se arunca în braţele tale. Nu contează că se uita toată strada la voi. Şi nici că e în fustă. Sau pantofi, cui. Se arunca peste tine, fără drept la replică. Tot ce trebuia să fac, era să o prind. Şi ea mă răsplătea cu un milion de pupături, de la gât în sus.

Mă iubea şi recunosc, o iubeam.

Au trecut vreo trei luni, de relaţie, până când am aflat, că ea mă ochise de fapt, de la prima întâlnire. Şi m-a plăcut de atunci. Dar nu ştia cum şi ce să facă. M-a văzut când am suferit şi felul în care am suferit. Şi ar fi vrut să mă strângă în braţe, de atunci. Îi picasem cu tronc. Dar ea nu avea nici un fel de experienţă, în domeniul ăsta.

Ne-am iubit, mult şi bine. Şi ne-am făcut fericiţi, unul pe celălalt. Ne plimbam pe stradă, ţinându-ne de mâini. Râdeam zgomotos. Şi nu ne interesa ce gândea lumea despre noi. Citeam tot felul de prostii. Ea cărţi de dragoste, eu de aventură.

La un an distanţă, ne-am sărbătorit relaţia. Pentru, un an de fericire. Am sărbătorit. Cu flori, cu scos la restaurant, cu tot tacâmul. Iar după un an de relaţie, am primit din partea ei, un cadou. Două cărţi. De fapt trei. Doamna Bovary şi După douăzeci de ani.

Cinci şi-o paranteză.

Roxana era foarte energică. Şi foarte iubăreaţă. Când am început să ieşim împreună oficial, lucrurile au urmat drumul firesc al unei relaţii. Sărutări lungi, ascunşi printre grădini. Nopţi de dor şi zile de fericire. Condus acasă şi plimbat sub clar de lună. Mângâieri lascive. Ascuns prin scări de bloc, înghesuit prin diferite locaţii. Şi dorinţe fierbinţi, nematerializate.

Şi spun nematerializate, pentru că la 18 ani, Roxana era… încă virgină. Aşa cum ţi-am mai spus, mama ei foarte protectivă, a ţinut-o din scurt, o mare parte din viaţa ei. Când a devenit majoră însă, mama ei i-a dat liber, la orice.

Însă, începutul relaţiei noastre a fost foarte dificil. Foarte. Ştii ce-i aia „dragoste în chiloţi”? Dacă nu, lasă-mă să-ţi povestesc. Se ia una bucată femeie, încă virgină. Se ia una bucată subsemnatul, în călduri ca un câine. Se pun într-o cameră, bărbatul dezbrăcat complet, femeia încă în lenjeria intimă, partea de jos. Sărutări fierbinţi, mângâieri şi mai fierbinţi, muşcături de buze şi zgâriat de spate. Al meu. Introducerea în subiect, nu are loc, deşi instrumentul este în locul în care trebuie. Se ajunge la anumite vârfuri de plăcere, dar nu se trece graniţa propriu zisă, a paradisului. Pe aici nu trece nimeni! Fără paşaport. Şi învoire.

Vreo trei-patru luni, m-am chinuit. Tare de tot. M-am abţinut. Mi-am dorit mai mult, dar m-am abţinut. Şi nu mi-a părut rău, de nici un fel. Pentru că o iubeam. Roxana pe de altă parte, m-a memorat pe de rost. Ştia cum să mă atingă, unde şi ce să facă. Îmi ştia toate aluniţele, în ce poziţie erau, câte erau la număr. Toate tatuajele, ce marime au şi unde se află. Lungimea, lăţimea… spatelui. Tot.

Într-o bună zi, de fapt seară, am decis să înnoptăm la mine. Zis şi făcut. Nu era nici prima şi nici ultima oară. Lucrurile se petreceau, în sensul, deja normal, al lucrurilor. Ne-am jucat, am citit, am mâncat, ne-am uitat la televizor, după care ea s-a retras în dormitor.
– Te aştept… mi-a spus în şoaptă, muşcându-mă uşor de ureche.
– Vin imediat iubire, să se termine filmul, am răspuns, prefăcându-mă neinteresat.
Doar că, joaca aia, deja trezise în mine tot felul de dorinţe. Şi Roxana, ei bine, era delicioasă. Nu puteam să mă abţin, nicicând, nicicum. Trebuia să-mi pun mâna pe ea, să o mângâi pe gât, să o sărut, să o tachinez. Evenimentele, erau şi reciproce. De multe ori, ca să îmi controleze reacţiile, sau să mă pună în situaţii inedite, se aşeza în braţele mele, în autobuz de exemplu şi printre picioarele ei, îmi punea mâna, cum să-ţi spun eu ca să nu par vulgar, pe aparatul din dotare. Evident, eu eram stană de piatră. Priveam pe geam, cu un chip nepăsător, indiferent şi de necitit. Ea însă, ştia mai bine. Motoarele erau în funcţiune, la capacitate, ridicată.

Am mai stat vreo 20 de minute, prefăcându-mă că mă uit la film, după care am plonjat direct spre dormitor. În pat, iubita mea, mă aştepta aşa cum nu mă mai aşteptase vreodată. Complet goală. Restul, rămâne pentru mine. Dar pot să-ţi spun că, a fost senzual, încet, fierbinte şi de lungă durată.

Un sfert de şase.

Cu Roxana, am fost împreună, trei ani. Au fost fantastic de frumoşi. Plini de dragoste şi fericire. De frumuseţe şi energie. Am cerut-o de soţie şi ea, a spus DA. Însă drumul de la da-ul ăla şi până la o eventuală nuntă, a fost mult prea lung şi presărat de tot felul de evenimente. Unele mai puţin plăcute. Altele de-a dreptul triste. Ultima oară când am făcut dragoste, am plâns amândoi. În timp ce făceam dragoste. După două zile, ne despărţeam. Definitiv.

Acum, după (aproape) douăzeci de ani de la prima noastră întâlnire, ne-am regăsit, întâmplător. Ne-am schimbat, amândoi. Ea este aproape la fel de frumoasă, eu nu prea. Dar nu contează cum mă văd eu, contează că ea a exclamat:
– Dumnezeule! Tu nu te-ai schimbat deloc! Hihihi! Şi mi-a zâmbit, cu acelaşi zâmbet frumos şi sincer.
Am stat de vorbă şi am povestit, am întors lumea pe dos şi am râs. Mi-a adus aminte de cadoul pe care mi l-a oferit, la aniversarea noastră de un an.
– Să ştii că nici acum n-am citit Doamna Bovary.
– Păi, să o citeşti, mi-a spus cu un înţeles ascuns.
Ne-am despărţit prieteni şi cu o promisiune, că vom ţine legătura. Dar ştiam amândoi, că nu va fi aşa. Dar, acum suntem oameni mari. Avem voie să minţim. Până data viitoare, Roxana…
Nu mi-am dat seama, decât după ce am citit cartea, care era sensul ascuns. Frumos şi nu prea. Eu am rămas totuşi, cu amintiri frumoase şi acum când îţi povestesc toate lucrurile ăstea, am lângă mine, două cărţi.

După douăzeci de ani – Alexandre Dumas. Care îmi aduce aminte de o dragoste închipuită. O dorinţă neîmplinită. Şi o primă suferinţă din, această dragoste închipuită.
Doamna Bovary – Gustave Flaubert. Care îmi aduce aminte de o dragoste, consumată. O dragoste fierbinte şi pură, în acelaşi timp. De o dragoste neprevăzută. De două suflete, aproape pereche. Şi de dragoste în chiloţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s