Eu sunt girafa

Eu sunt girafaTextul îi aparţine lui Gigi Cel Mai Duru.

Eu sunt girafa – episodul I

Era o dimineață toridă de iulie, pe la ora nouă și-un sfert. Alarma sunase la ora nouă și încă o dată la nouă și zece dar nu sunase încă de nouă și douăzeci. Deci, trebuie să fi fost pe la nouă și-un sfert.

Stau acum și mă întreb dacă să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Șansa să mă declarați nebun fără drept de apel e destul de mare. Nici eu nu aș crede o asemenea povestire, pe cuvânt de onoare dar vă spun eu că toate astea mi s-au întâmplat.

Cu riscul de a vă deveni un nebun antipatic, o să vă povestesc oricum.

În acea dimineață toridă de iulie m-am trezit cu gâtul înțepenit, am deschis ochii, am văzut foia cortului portocaliu și am încercat să mă ridic dar o durere stridentă m-a ținut cu spatele lipit de sacul de dormit. Mi-am adus aminte brusc de ce eram în cort, ajunsesem în Nairobi acum o săptamână în urma unui concurs câștigat la radio. Nu am obiceiul să particip la concursuri, mai ales când trebuie să trimiți un sms care costă 20 de cenți. E o păcăleală, vă asigur, premiul este de cele mai multe ori plătit din banii celor care trimit sms-uri. De unde știu eu asta? Știu pentru că am lucrat și eu la radioul liceului și foloseam aceeași șmecherie, ba ne rămâneau bani și de căteva beri. De fapt, noi foleaseam banii de premiu mai mult pentru bere pentru că, de cele mai multe ori, ofeream căte un obiect inutil pe care îl aduceam de acasă sau căte o carte pe care o “împrumutam” de la bibliotecă.
După cum v-am spus, m-a mâncat o mâncărime să trimit și eu un sms cu răspunsul la concursul lansat de un radio local. Nu l-am trimis pentru premiu, o vacanță în Nairobi la un hotel mic și prestigios, Giraffe Manor, l-am trimis pentru că m-a enervat un pic întrebarea care suna așa: “Zebra are culoarea albă cu dungi negre sau are culoarea neagră cu dungi albe?”. Întrebarea era tâmpită și crea o grămadă de confuzie. Toată lumea știe că zebra e trecerea de pietoni, aia la care tata mă sfatuia să mă uit în stânga și în dreapta de zece ori înainte să o pășesc, chiar dacă era verde la semafor. E absolut logic că strada e neagră și pictează ăia dungile albe. Plin de încredere am trimis repede sms-ul: “Zebra e de culoare neagră cu dungi albe”. SMS trimis! S-au dus și 20 de cenți către premiul cel mare.

Aaaa… am uitat să specific, Nairobi e în Kenya care la rândul ei e în Africa.

Am apasat lung pe butonul de la iPhone și am zis: Siri, adu-mi aminte să citesc și eu ceva despre Nairobi cănd ajung acasă. Siri mi-a răspuns sarcastic: De unde să știu când ajungi tu acasă că ai închis “location services” și când ți-am sugerat data trecută să-ți salvezi adresa în telefon să știu și eu unde stai, mi-ai zis: ia nu le mai ști tu pe toate. Așa că… adu-ți aminte singur.

Bine mă Siri, o să-ncerc să-mi aduc aminte singur, o să-mi fac un X cu pixul pe mănă, sper să-mi aduc aminte ce înseamnă. De ce mi-am luat eu iPhone cu personalitate multiplă? Mi-am promis solemn, cu voce tare, că următorul telefon o să fie un Android doar așa să o necăjesc pe Siri. Ce ți-e și cu tehnologia asta!

Eu sunt girafa – episodul II

Stăteam în mașină, cu mâinile pe volan, așteptând nerăbdător verdele de la semafor. Ochii îmi erau țintuiți pe trecerea de pietoni din fața mea, hipnotizat de dungile albe. Zebra e de culoare neagră cu dungi albe. Picura cu stropi mari și câțiva pietoni grăbiți țopăiau, ca la șotron, din dungă albă în dungă albă ferindu-se să calce pe cele negre. Țopăiau ca și cum ar fi trecut un pod peste o prăpastie, călcănd atent pe traversele de lemn să nu se prăbușească în neant.

Din senin, pe zebră apăru o zebră! Cănd vă spun că era o zebra vreau să spun că era una adevărată, din aia cu patru picioare care arată ca un ponei dar cu dungi pe ea, albe și negre, o zebră vie. S-a oprit pentru căteva secunde exact în fața mea, s-a uitat în ochii mei și a dispărut. M-am frecat la ochi până am vazut stele verzi, albaste și un pic de mov. Când le-am vazut pe alea mov am deschis repede ochii că mi-am dat seama că m-am frecat cam mult. Zebra era încă în fața mea, aproape invizibilă, aliniată imperfect cu dungile de pe zebră. Dacă dungile de pe zebră nu erau puțin mai late decât cele de pe zebră, cred era simbioza perfectă și nu le mai deosebeam.

Zebra mi-a șoptit cu o voce adâncă și gravă: “Bila albă sau bila neagră? Alege cu grijă.” Primul meu gând a fost că zebra asta tocmai văzuse filmul lui Kusturica și am văzut cu ochii minții cum porcul mânca trabantul. Cum nu avea privirea foarte profundă mi-am șters repede imaginile din Pisica neagră, pisica albă și mi-au aparut pe firmamentul mental bilele lui Robert Turcescu. Gândul nu era câtuși de puțin vulgar, bilele erau alea pe care le dădea invitaților, la sfârșitul emisiunii, în loc de note, nu vă gândiți la prostii, vă rog.

Dacă dobitocul din spate nu m-ar fi claxonat lung și insistent adăugând și un clasic: “Mișcă-te-n crucea mă-tii că s-a facut verde!” cred că următorul meu gând ar fi fost despre Yin și Yang. N-am mai avut timp de analiza forțelor opuse dar în același timp complementare că a trebuit să bag în viteză și să pornesc cu scârțâit de roți, nu înainte de a-i arăta un deget în oglinda retrovizoare nerăbdătorului din spatele meu. Cu ocazia asta, am călcat și zebra dar măcar era verde la semafor.

Nu după mult timp, parchez mașina în fața casei, dau buzna pe ușă fără să dau binețe pisicii vecinului care mă aștepta tolănită în mijlocul curții și mă așez în fața calculatorului știind că am ceva de căutat pe internet. Am scormonit adânc printre neuroni să-mi aduc aminte ce însemna X-ul scris cu pixul de pe mâna mea. N-am avut succes în căutările mele.

Pun mâna pe telefon, apas lung pe buton și zic: Siri, am ajuns acasă. Ce trebuia să-mi amintească X-ul ăsta de pe mâna mea? Înainte ca Siri să-mi răspundă, sună telefonul.

Alo, da! Gigi la telefon. După o scurtă pauză, o voce feminină îmi vorbește: “Bună seara, suntem de la radio, sunteți în direct. V-am sunat să vă anunțăm că sunteți singurul care ați raspuns corect la întrebarea lansată de postul nostru, prin urmare sunteți câștigătorul marelui premiu, o vacanță de șapte zile în Nairobi la hotelul Giraffe Manor. Ce spuneți?”

Auleu! Zic eu… L-am câștigat? Gata? E al meu?

Vocea feminină zice: “Da, treceți mâine pe la redacție și vă vom da două bile, una neagră și una albă. Aveți dreptul să alegeți doar câte o bilă în fiecare zi; în funcția de bila aleasă, concediul dumneavoastră se va desfășura diferit. Gândiți-vă că e un fel de aventură.”

Și uite așa, în acea dimineață toridă de iulie m-am trezit cu gâtul înțepenit într-un cort portocaliu, în Nairobi, în fața hotelului Giraffe Manor lângă o tufă de Acacia.

Eu sunt girafa – episodul III

O să văd Nairobi! Gândul ăsta mi-a adus aminte de ce am scrijelit X-ul pe mână și m-am repezit la calculator să nu uit iar. După ce am folosit toate abilitățile de căutător pe internet, abilități certificate cu certificat chiar și de mărețul Google, m-am declarat mulțumit de cunoștințele generale despre Nairobi.

Flămând după atâtea navigări, m-am repezit la frigider să cercetez opțiunile mele culinare. Cercetând minuțios, am ajuns la concluzia că al meu frigider avea patru rafturi și trei sertare. Pe rafturi se odihneau lasciv două conserve de pește, un sfert de salam de Sibiu, o rămășiță de cașcaval afumat și o jumătate de lămâie. Într-un colț se ascundea o cutie pe care scria “ouă” în care am descoperit, cu stupoare, că era doar unul și ăla expirat ieri; cutia Pandorei nu altceva. Sertarele erau cu desăvârșire goale! Am decis să aleg peștele și jumătatea de lămâie în speranța că fosforul îmi va ajuta la memorie și-mi va întări puterea de concentrare. Decizia s-a dovedit potrivită, îmi aminteam perfect că citisem despre Nairobi cu jumătate de oră în urmă. Bine zicea tata: nicio masă fără pește…
Nu vă puteți închipui ce greu este să adormi cănd este prea cald în casă și cand știi că ai câștigat o excursie de șapte zile în Nairobi. Am adormit după o partidă cruntă de șah cu mine însumi, sunt un adversar greu de dominat, cu capul pe tabla pătrățoasă alb-neagră, cu nasul între nebunul de la G5 și pionul de la F3. Regele de la B2 îmi respira greu în ceafă, cred că era un pic răcit, avea nasul înfundat așa că l-am exilat cu un dos de palmă tocmai în colțul camerei, sub canapea.

“Bila albă sau bila neagră? Alege cu grijă.” zise zebra care era și ea pe tabla de șah așezată confortabil între E7 și E8. Cum a ajuns zebra pe tabla de șah nu aș putea șă vă spun, cert e că mă urmărea ca un observator imparțial. Era o zebră insistentă și foarte atentă.

E simplu, i-am zis, este vorba de a alege, ca și în viață, în funcție de alegerile pe care le facem ne bătătorim drumul pe care mergem, uneori drept, uneori în zigzag; drumul ne reprezintă. Practic, nu contează ce bilă alegi, te poți răzgândi oricând.Gândul mi-a sărit imediat la Vitruvian Man al lui Da Vinci, suntem închiși într-un cerc având opțiunea de a alege, suntem dualiști în alb și negru constrânși de o linie imaginară numită “reguli sociale”.
Am sărit ca ars pe la zece fără un sfert, uitasem să-i spun lu’ Siri să nu uite să mă trezească pe la nouă că trebuia să fiu la radio la ora zece să-mi ridic bilele, una albă și una neagră. Am mai demontat un mit, fosforul din pește nu te ajută așa de mult la memorie sau poate că paharul de vin roșu a avut un efect nefast asupra hipocampusului.

Duș, dinți, camașă, blugi, pantofi – au durat exact 10 minute, dacă nu e trafic o să ajung aproape la timp. Din grabă, am uitat să-mi iau șosetele, era cald oricum și nu m-am deranjat să mai deschid sertarul să-mi aleg perechea potrivită. Până și șosetele trebuia să le aleg, mai bine fără.

Când să mă urc în mașină descopăr că roata din dreapta spate era complet dezumflată și pe oglinda laterală scria “obiectele din oglindă par mai mici decăt în realitate”. Uitându-ma la roata de rezervă prin oglinda laterală am constatat că era mai mică oricum, nu era o iluzie optică. Pe roată scria cu litere mari și galbene: Maxim 80km/oră. Iar o să întârzii dar măcar pot da vina pe roata de rezervă și pe mașina mea care arăta ca un cățel schiop din poezia Elenei Farago.

Voi întârzia, ca de obicei. Abia aștept să plec în Nairobi, acolo nu trebuie să fiu punctual.

Eu sunt girafa – episodul IV

La zece și patruzeci și două de minute fix am sunat la intercomul radioului cu pricina după ce m-am învârtit aproape douăzeci de minute să găsesc parcare. Am pățit și eu ca-n bancul cu evreul care mergea la un interviu și nu găsea loc: dă Doamne să găsesc parcare, dă Doamne să găsesc parcare și după cateva ture de clădire: Doamne, nu te mai deranja, tocmai am găsit un loc.

După trei țârâituri scurte îmi raspunde o voce pițigăiată: Da, ce doriți? Bună dimineața și scuze de întârziere, zic eu timid, am venit să-mi ridic bilele, alea pentru excursia la Nairobi, una albă și una neagră. Ușa se deschise și am intrat într-o sală de asteptare largă și foarte luminoasă cu o pardoseală în pătrate mari, albe și negre. Eram singura piesă de pe tabla de șah neștiind dacă-s nebun, turn sau cal; regină nu eram sigur deci puteam să fiu și pion sau chiar rege.

Bună ziua, sunt Otilia, cu mine ați vorbit la telefon ieri, vă felicit pentru răspunsul dat, nimeni nu a fost în stare să dezlege misterul zebrei, luați loc. După cum vă spuneam ieri, ați căștigat o excurse în Nairobi la prestigiosul hotel Giraffe Manor; zborul, transferurile, cazarea și masa sunt incluse. Veți pleca duminică seara spre aeroportul Jomo Kenyatta cu Etihad Airways, business class. Zborul dureaza aproximativ unsprezece ore, transferul de la aeroport la hotel dureaza doar patruzeci de minute, veți fi la hotel luni dimineață, în jurul orei 10am.

Mă holbam uimit la broșura pe care Otilia mi-o întinsese nefiind prea atent la detaliile oferite verbal. Hotelul și îmrejurimile arătau superb însă ochii mi s-au oprit la una din poze în care o girafă era băgată cu capul prin geamul deschis al camerei de hotel și sorbea grațios dintr-o ceașcă de cafea. Fantastic!!! Nu știam că girafelor le place cafeaua, or fi fost girafe domestice crescute pe lângă casele oamenilor. Pe pagina opusă era altă girafă care semana izbitor de bine cu prima, cred că era soțul că se uita la televizor la un meci de fotbal. Uite așa am aflat că girafele sunt microbiste. Omul căt trăiește învață, îmi sună ca un ecou vocea tatălui meu, undeva în spatele unui ficus de lăngă intrare. Mi-am întors capul rapid și giciți pe cine am vazut? Exact! Zebra era ascunsă în spatele ficusului, molfăind suav două frunze, parțial gălbejite. Zebra se apropie de mine țopăind țanțoșă pe gresia cu pătrate albe și negre, trase o ochiadă pe broșura mea să vadă căt era scorul meciului la care se uita girafa și-mi zise la ureche: “Bila albă sau bila neagră? Alege cu grijă.”

Am tresărit și am zis mecanic: Otilia, zi-mi te rog ce-i cu bilele alea?

Acestea sunt bilele, zise Otilia, întinzându-mi o cutie paralelipipedică, sidefată, de mărimea unui pachet de unt President. Nu ai voie să deschizi cutia decât atunci când ai ajuns la hotel. Sebastian, directorul hotelului, îți va explica semnificația lor. Tot ce îți pot spune este că, în fiecare dimineață va trebui să alegi una din ele și, în funcție de alegerea ta, vei trăi experiențe diferite pe durata șederii tale în Nairobi.

Zebra se uită lung la cutie și dădu din cap, de la stanga spre dreapta, zâmbind misterios. Nimic n-a mai zis, m-a lasat complet debusolat!

Am bagat cutia în buzunar, am luat biletele de avion de pe masă și am ieșit de pe tabla de șah, învingător, salutând-o politicos pe Otilia.

Bila albă sau bila neagră, asta-i întrebarea… vorba lui Hamlet.

Spre casă cu mine, că trebuie să-mi fac bagajul, mâine seară plec la Nairobi… youhoooo!!!

Eu sunt girafa – episodul V

Mi-am pregătit bagajul (tricou, blugi, șosete, boxeri, toate căte șapte) într-un timp record, parțial enervat de zebră care mă supraveghea atentă de pe fotoliu, picior peste picior. Enervat eram de faptul că zebra îmi găsise narghileaua pe sub pat și fuma taman în dormitor. Nici măcar eu nu fumam în dormitor dar, având în vedere că desfacuse pachetul de tabac cu mere și mango, preferatul meu, am trecut cu vederea. M-am așezat la marginea patului, față în față cu zebra. Dă-mi și mie un fum. Am tras adânc din narghilea și am realizat că zebra nu era o “ea” ci un “el”. Revelația asta am avut-o nu de la faptul că fumul m-a amețit instantaneu ci de la faptul că zebra avea vocea groasă.

Auzi? Îmi zise zebra. Te-ai gândit ce bilă o să alegi? Cred că o să încep cu cea neagră, zic eu, negrul pare cea mai bună opțiune. Zi-mi sincer, ai mai pus ceva în narghileaua asta? Are o aromă destul de ciudată. Zebra zâmbi misterios.

Totul în jurul meu a început să se învârtă de parcă eram în mijlocul unui uragan, cuvinte, gânduri, idei, imagini, chiar și obiecte. La un moment dat mi-a trecut prin fața ochiului și Fiatul Polski, prima mea mașină cumpărată din primele patru salarii; mașina era albă cu tapițerie neagră. Cuvăntul pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză nu știu de ce mi-a trecut prin cap, nu am fost niciodată bolnav la plămâni și nici nu am inhalat siliciu de pe munți vulcanici sau poate că am inhalat dar nu mi-am dat seama. Poate doar că are patruzecișipatru de litere… cine știe? Totul se învârtea atât de repede încât m-am pierdut și pe mine, fără nicio legătură cu Papini, eram omul care s-a pierdut pe sine, într-o lume în care toți eram îmbrăcați în robe albe cu măști negre.

Albul și negrul ăsta a început să devină puțin obsesiv, de ce doar alb și negru? Sunt atâtea culori în jurul nostru iar noi ne rezumăm doar la cele două extreme. Nu știu încă. Siri a apărut și ea în uraganul din jurul meu și m-a intrebat, fără să apas niciun buton: Vrei să iau notițe? Sigur n-o să-ți mai amintești nimic mâine dimineață. Nu am mai apucat să-i raspund că am adormit înconjurat de un fum alb, sper că nu era vulcanic ci doar rămășițele uraganului.

Am visat dar nu-mi aduc aminte ce. Este enervant când visezi ceva și nu-ți mai aduci aminte, cu toate că îți aduci aminte că ai visat. Trebuie să fi fost ceva fain că m-am trezit relaxat și odihnit ori a fost de la narghilea. Zebra nu mai era pe fotoliu dar cărbunii de pe narghilea încă mai fumegau ușor din spatele cenușii. Gândim mult și simțim prea puțin; bine-a zis-o Chaplin chiar și-n alb-negru.

Era duminică, peste câteva ore îmi luam zborul spre Nairobi, abia așteptam. După un duș, o omletă și două cești de cafea eram funcțional. Sinapsele mele neuronale au început să fie bune conductoare de electricitate.

Am ajuns în aeroport la ora opt fix, cu două ore înainte de plecare. Aveam timp berechet de check-in și de o bere în zona neutră. M-am prezentat la ghișeele Etihad Airways, erau două, pe unul scria cu litere galbene Business Class Only, iar la celălalt, Economy Class, erau șaptezeci-optzeci de oameni la coadă. Tanti de la business class nu avea pe nimeni și m-am decis sa-i dau de lucru, întinzăndu-i pașaportul. Mi-a zambit, m-a verificat în calculatorul ei și mi-a întins biletul: terminalul 2, poarta G35, îmbarcarea la ora zece. Vă doresc un zbor plăcut, multumim că ați ales Etihad Airways.

Eu sunt girafa – episodul VI

După controalele de rutină, am pășit în zona neutră. Am zburat spre multe destinații în viața mea dar, de fiecare dată când sunt în zona neutră am un simțământ de neapartenență, ca și cum aș fi pierdut într-un vid. Zona e neutră, eu sunt neutru, fără gânduri și culoare, așteptând liniștit să se întâmple ceva și de fiecare dată se întâmplă doar zborul.

Spre deosebire de taică-meu, care se uită la Air crash investigations pe Discovery Channel înainte de a zbura undeva, eu ador să zbor. Șansa de a muri într-un accident aviatic cică e în jur de unu la unsprezece milioane sau, mai simplu spus, e cam aceeași de a căștiga premiul cel mare la loto. N-am câștigat niciodată la loto și nici nu-mi fac griji că o să câștig.

Pentru că mai aveam aproape două ore până la decolare, m-am oprit în Business Lounge să mă răcoresc. Era destul de cald, cu toate că aerul condiționat sufla cât putea el de rece. În Business Lounge erau fotolii mari și încăpătoare; cu gândul la berea rece, după o scurtă ezitare, am comandat un Hendrick’s gin & tonic, preferatul meu, doar pentru că avea gheață. A fost delicios, așa că… am baut trei.

La îmbarcarea în avion, după ce mi-au fost verificate biletul și pașaportul am fost poftit, enervant de politicos, să pășesc spre locul inscripționat pe bilet, al treilea pe partea dreaptă. Nu știu de ce se cheamă îmbarcare că doar nu mă urcam într-o barcă. Eu i-aș fi spus înavionare, sună mai realist și descriptiv.

Să nu-mi vină să cred! Locul meu era un fotoliu spațios care se întindea ca un pat. Dar nu de asta nu mi-a venit să cred, tapițeria și perna erau în dungi, albe și negre; până și pătura era tot în dungi, tot albe și negre. Sper că dungile astea nu-s fatidice. Mi-am alungat gândurile și am decis că unsprezece ore vor trece într-un mod plăcut. Am uitat să vă spun că avionul era Boeing 777-300ER.

După paharul de șampanie, anuțul din difuzoare “Cabin crew, please take your seats for take-off” și după prima gustare delicioasă, am adormit cu o viteză de peste 900 kilometri pe oră, cu capul în nori, la propriu. De fapt eram un pic deasupra norilor, pe la unsprezece kilometri.

M-a trezit căpitanul, tot din difuzoare: “Ladies and gentlemen, welcome to Jomo Kenyatta Airport. Local time is 8.40am and the temperature is 19 degrees Celsius.” Am apasat automat pe butonul lui Siri și i-am zis: Siri, vezi că am ajuns în Nairobi, te rog să-ți ajustezi ceasul biologic în concordanță cu fusul orar. A trebuit să-i repet de trei ori să mă înteleagă, vocea-mi trezită din somn era cam răgușită dar s-a conformat până la urmă. M-am uitat pe geam să văd dacă nu cumva plouă și am rămas blocat pentru câteva secunde. Pe geamul oval din stânga mea se holba curioasă o girafă iar la gât avea o pancartă pe care scria: Welcome Gigi! Am clipit des să mă deblochez și am învinuit narghileaua din seara precedentă. Am coborât din avion, mi-am luat bagajul și am pășit repede spre iesire unde mă astepta o mașină cu destinația Giraffe Manor Hotel. După cum a prezis Otilia, drumul a durat cam patruzeci de minute și pe la zece fix am întrat pe porțile hotelului. Era un peisaj superb, roșiatic de la soarele care se vedea în zare, cu mulți copaci înalți și girafe. Girafele priveau curioase la mașină, formând un tunel, cum am vazut eu pe la cununii civile când țin invitații florile să treacă mirii pe sub ele.

Ușa mare a hotelului se deschise ușor și Sebastian, managerul hotelului, m-a întampinat cu un zâmbet. Am descoperit cu stupoare că Sebastian era zebra sau că zebra era Sebastian.

Eu sunt girafa – episodul VII

Bună ziua și bine ai venit la Giraffe Manor hotel, eu sunt Sebastian, managerul hotelului, zise el ca și când eu nu aș fi citit ecusonul de la piept care-i confirma spusele: Sebastian – Hotel Manager.

Scot din buzunar cutia sidefată și o deschid, aleg bila neagră, i-am zis repede fără să mă gândesc prea mult, nu voiam să vadă că priveam fix la dungile costumului lui. Bună alegere, zise Sebastian, camera numărul 4 este pregatită, urmează-mă. În cutie chiar erau două bile, una neagră și una albă.

Hotelul Giraffe Manor, construit undeva prin 1930, nu era mare, avea doar zece de camere, fiecare cu numele ei: Betty, Lynn, Arlene, Daisy, Jock, Marlon, Helen, Kelly, Finch Hatton Suite și Karen Blixen Suite iar în jurul hotelului se odihneau peste 56 de hectare de viață sălbatică. Camera mea de la etajul unu se numea Daisy și avea WiFi.
Ușa se deschise și, la îndemnul lui Sebastian, am pășit înauntru. Totul era negru, masa, fotoliile, patul, tocul de la usă, draperiile, absolut toate obiectele din cameră erau negre. Până și pereții erau vopsiți tot negru. Ușa se închise în spatele meu și la primul pas m-am împiedicat de propriul bagaj care ajunsese deja în cameră înaintea mea. Am înjurat în gând și am rămas întins pe covor care era tot negru; cel puțin așa cred, că nu mai vedeam nimic. Negrul din jurul meu era mai negru decăt ăla când închizi ochii înainte de culcare. Când încerci să dormi îți vezi doar interiorul pleoapelor, pe când în camera era negru oriunde, mă uitam fără să pot folosi funcțiile de focalizare ale corneei, irisului și pupilei. M-am ridicat cu grijă și m-am întreptat spre fereastă, am pipăit draperiile și le-am despărțit cu putere așa cum a despărțit Moise Marea Roșie. Lumina puternică a inundat camera și ochii mei, obosiți instantaneu, s-au închis brusc, fără a putea vocifera. Când i-am putut deschide, am admirat împrejurimile calme și liniștite. Mi-au atras atenția cele trei girafe care stăteau la o masă la umbra unui copac, discutând aprins. Una dintre ele m-a observat și mi-a strigat: hey, nu vii să faci un poker cu noi după masa de prânz? Eu? Am zis lipindu-mi un deget de piept să mă asigur că eram adresantul. Vin, sigur că vin, am zis după ce am primit confirmarea. Excelent, zise girafa, ne vedem după două.

După ce am stat întins în patul meu negru, am facut un duș rapid, m-am schimbat în primul set de haine și am coborât la masă că era aproape unu. Într-o cameră în care totul e negru nici măcar noțiunea timpului nu o mai ai, noroc de Siri care sunat de trei ori scurt la doișpe jumate, nu din proprie inițiativă ci pentru că îi cerusem eu mai devreme. Am mâncat repede și am ieșit să joc poker cu girafele. Foarte prietenoase erau girafele din Nairobi, aveau și nume: Maddie, Grace și Gino.

Nu mai țin minte câte ore am jucat, parțial din cauza vinului Rocamar și parțial din cauza Brandyului Beehive. Nici proporția nu o mai țin minte dar țin minte că am pierdut toate jetoanele.

M-am îndreptat cu pași nesiguri spre camera 4, am trecut pe lângă Sebastian și i-am zis: mâine aleg bila albă.
Ajuns în cameră m-am aruncat pe pat și am încercat să-mi aduc aminte ziua. Imaginați-vă că sunteți într-o cameră în care totul este negru, nu o să vă treacă multe prin fața ochilor, vă asigur. Am adormit repetându-mi în gând: bila albă, bila albă, mâine aleg bila albă.

Eu sunt girafa – episodul VIII

Ciripitul păsărilor și puternicul miros de cafea proaspătă mi-a dat deșteptarea pe la ora opt fără zece exact ca-n reclama de la Jacobs cu alintaroma. Chiar nu am înțeles niciodată ce e alintaroma aia dar sună bine în reclamă; nu mă stresez prea tare că nici măcar Google nu a auzit de ea.

Am refuzat să deschid ochii câteva minute bune în speranța că voi adormi la loc măcar pentru încă o jumătate de oră. Din păcate a trebuit să-i dau dreptate lui Pavlov cu reflexul lui, mirosul cafelei mi-a trezit simțurile amorțite și m-a facut să inspir adânc în piept, doar-doar vaporii se vor transforma în cofeina de care aveam nevoie să mă trezesc. Ochiul drept a refuzat să rămână închis și a acceptat lumina generoasă care pătrundea prin geamul larg deschis. La scurt timp, stângul i-a urmat exemplul și am început să văd stereo.

Am sărit ca ars când am văzut capul unei girafe pătruns elegant prin geamul camerei. M-am frecat la ochi să mă asigur că nu visez.

Bună dimineața, sunt Grace, am jucat poker ieri, cafeaua ta e caldă, încă. Îmi mai torni și mie niște cafea, te rog? zise ea sorbind grațios dintr-una din ceștile de porțelan de pe masa de lângă geam.

M-am ridicat mecanic și m-am conformat. Cafetiera era plină și fierbinte așa că i-am umplut ceașca. Am băut cafeaua în liniște deplină, asteptând ca girafa să dispară ca prin vis. N-a dispărut însă, era încă la geam și îmi zămbea, analizându-mă atent prin ochelarii de soare fumurii pe care îi purta.

Dacă te grăbești, mai ai timp să prinzi și micul dejun, rupse ea tăcerea după ce am pus ceașca goală înapoi pe masă. Azi ai ales bila albă, să ai o zi minunată și se îndepărtă cu un mers agale dispărând între copacii înalți din apropiere.

Cofeina își făcuse efectul scontat și tropaia prin venele mele ținându-mă alert. Camera mea nu mai era neagră ci albă, un alb imaculat, strălucitor care amplifica lumina de afară.

După tabieturile dimineții, am coborât pregătit pentru micul dejun. Sebastian m-a întâmpinat cu o strângere de mână și m-a poftit înauntru. Singurul loc liber era la o masă unde stătea o femeie la fel de singură, să fi avut 25-30 de ani. Stătea cu spatele la ușa de la intrare ceea ce îmi dădu oportunitatea să o pot analiza fară să par ridicol că mă holbam insistent. Avea părul castaniu închis, aproape spre negru, prins într-o coadă dezordonată. Câteva șuvițe, răzleț ieșite, atârnau pe gât și pe umeri. M-am apropiat și am spus timid: Bună dimineața, este liber locul acesta? Ea a dat din cap în semn afirmativ fără să ridice privirea. Am adăugat: Te deranjează dacă o să mă așez fix în fața ta? Te rog, mi-a zis cu privirea țintuită în ceașca de cafea pe care o ținea cu ambele mâini. Sunt Gigi, i-am zis, e a doua mea zi în Nairobi. Știu, mi-a răspuns, ridicând ochii, azi ai ales bila albă, eu sunt Alison.

Am rămas hipnotizat de privirea ei pătrunzătoare și de buzele întredeschise, de un roșu aprins, care zânbeau uniform, fără efort. Alison avea un ten alb, fără machiaj, părul dezordonat și ochii strălucitori, căprui spre negru. Purta o bluză de mătase albă cu flori roșii și o fustă la fel de roșie ca și buzele ei. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt fără să ne adresăm vreun cuvânt. După câteva minute, știam totul despre ea, numai din priviri. Cred că m-am îndrăgostit de Alison.

Eu sunt girafa – episodul IX

Am mâncat în liniște o omletă galbenă-aurie tragând cu ochiul pe furiș la Alison. Ea mă ignora complet, fiind concentrată la cafeaua în care-și oglindea ochii căprui spre negru. Zâmbea din când în când observându-mi privirea insistentă și stângace.

Vrei să mergem să ne plimbăm, mi-a zis ea după ce am băut ultima picătură de cafea. Îți pot arăta împrejurimile. Am tresărit încântat și am acceptat fără nici cea mai mică ezitare. Gândul că aș putea fi în preajma ei îmi făcea inima să-mi bată tare de tot, efectul cofeinei era acoperit complet de efectul serotoninei – substanța fericirii. Am sărit ca un arc și am urmat-o tăcut de teamă să nu fi fost un vis din care nu voiam să mă trezesc. Nu era un vis, îi simțeam parfumul dulce și îi vedeam fusta roșie duse de o adiere a unui vânt subțire și cald. Am încercat să îmi sincronizez pașii cu pașii ei mici și mi-am dat seama că țopaiam ca un copil căruia i se împlinise un vis mult dorit. Nu știu de ce dar indiferența ei aparentă mă făcea să ma uit foarte insistent și să o admir din ce în ce mai mult. Din stânga și din dreapta potecii ne priveau girafe curioase cu capetele aplecate iar pădurea foșnea melancolic acoperindu-mi gălăgia gândurilor. La orizont, cerul era neobișnuit de albastru, străveziu și curat, fără niciun nor. Am mers unul lângă altul, tăcuți, ea fredonând în gând un cântec mut, eu ascultând cuminte vocea cristalină, zâmbind de fiecare dată când ne încrucișam privirile. S-a oprit doar să servească o girafă cu un biscuite digestiv pe care îl avea învelit într-un șervețel alb. Girafa a ronțăit cuminte biscuitele chiar din palma ei întinsă după care ne-a facut cu ochiul și s-a îndepartat agale cu un mers crăcănat.

Îmi place mult aici, i-am zis, păcat că șederea mea va fi destul de scurtă; tu cât stai? Eu locuiesc aici, a zis Alison, am venit acum șase ani și am decis să rămân; și mie îmi place mult aici. Buzele roșii mi-au zâmbit iar eu, îmbujorat de zâmbetul ei am tăcut pentru a putea adăuga sunetul vocii la cântecul mut pe care îl fredona în gând.
Am mers tăcuți până la orizontul albastru și străveziu, ne-am așezat la marginea lui cu picioarele suspendate în abis vorbind mut vrute și nevrute, doar din priviri. Am atins orizontul cu degetul arătător și am simțit o suprafață sticloasa. Orizontul se termina în fața noastră la o lungime de mănă. Unde suntem? – am întrebat-o pe Alison. Ea se ridică pe vârfuri chiar pe marginea orizontului și privi în jos: Uită-te, zise ea râzând de întrebarea mea naivă. M-am ridicat și eu pe vârfuri, m-am lipit de suprafața sticloasă a orizontului și am privit in jos. Ea m-a luat de mâna și am privit amândoi tăcuți prin orizontul albastru din fața noastră.

Eram captivi în ochiul unui uriaș cu ochii albaștri, îi puteam vedea vârful cizmelor prăfuite. N-am fost în stare să scot nici măcar un sunet de uimire. Alison m-a ținut de mână până s-a facut întuneric, cred că uriașul închisese ochii să se odihnească, eram într-o beznă deplină în care se deslușea doar o bluză de mătase albă cu flori roșii.
Trebuie să plec, zise ea dispărând fără zgomot în beznă neagră, fără a avea timp să-i spun: “noapte bună”. Am rămas lipit de orizontul sticlos, mâine o să aleg bila albă doar să o pot vedea din nou pe Alison.

Am adormit cu gândul la zâmbetul buzelor roșii, usor întredeschise la marginea orizontului, captiv în ochiul albastru al unui uriaș obosit, cu cizmele prăfuite.

Mâine aleg bila albă… mâine aleg bila albă…

Eu sunt girafa – episodul X

M-am trezit în dimineața celei de a treia zi în Nairobi cu gândul la Alison. Eram cu fața în jos, la marginea aceluiași orizont, captiv în ochiul uriașului cu ochi albaștri și cizme prăfuite.

M-am îndreptat cu pași repezi spre hotel să nu ratez micul dejun. De fapt nu îmi era foame, voiam doar să stau față în față cu ea, să o privesc pe furiș cum bea încet din ceașca de cafea roșie. Zebra m-a întâmpinat cu dungile alb-negre călcate cu grijă, apretate și aliniate la dungă. Bună dimineața Gigi, bila albă te așteaptă. Am intrat în restaurant și am observat cu stupoare că nu era nimeni; ori am venit prea devreme ori prea târziu. M-am uitat la telefon să văd cât e ceasul – arăta șase și două minute, am ajuns devreme. Mi-am luat ceașca de cafea și am ieșit pe banca din față hotelului să o aștept pe Alison. Lângă mine a venit girafa Grace uitându-se întrebătoare în ceașca mea de cafea. Bună dimineața, zise ea, ceașca mea unde e? Am mai adus o ceașcă de cafea și Grace s-a așezat pe bancă lângă mine. De ce te-ai trezit așa dimineață? Ești în concediu, puteai și tu să dormi mai mult.

Chiar nu știam de ce mă trezisem, m-am trezit pur și simplu. De obicei îmi place să lenevesc când nu am ceva de făcut. M-am trezit pentru că am fost nerăbdător să o văd pe Alison, i-am zis. Girafa Alison? – m-a întrebat ea. Pe Alison nu am mai vazut-o de ceva vreme, a plecat acum două săptămâni și nu s-a mai întors. Așa face ea, pleacă mereu în căutări dar se întoarce; nimeni nu știe ce caută Alison, este foarte tăcută. Nu, nu pe girafă o caut, i-am zis eu tăindu-i abrupt ideea. Girafa a zâmbit secretos zicând: sigur nu pe ea… pe Alison nu trebuie să o cauți tu, te găsește ea.

Alison nu este girafă, i-am zis răstit, ușor enervat de insistența ei. Alison e fata cu parul castaniu închis, aproape spre negru. Grace s-a ridicat zâmbind șmecherește și a plecat fără să mai zică nimic. I-am urmărit gâtul înalt până în departare, până când a dispărut complet între copaci.

Era aproape opt așa că m-am îndreptat spre masa mea să-mi primesc micul dejun. Am mâncat în liniște cât am putut eu de încet dar Alison tot nu a apărut. Speranța mea de a o vedea se transformase în tristețe, clipele de așteptare în ore. De ce nu vine? Am ales bila albă!

Zebra apăru din senin în spatele meu și zise: raționalitatea îți constrânge gândirea, intuiția ți-o eliberează, revelația e atunci când realizezi că nu e nimic de realizat și lumea e tot acolo, neschimbată. Alegerile pe care le facem în viață sunt doar speranțe, aspirații, nu putem controla tot ce ne înconjoară; putem face doar pasul spre direcția în care vrem să mergem, ceea ce ne oferă universul este incontrolabil.

Atunci, i-am zis eu, de ce trebuie să aleg bila albă sau bila neagră? Zebra nu a mai apucat să răspundă că a dispărut la fel de rapid precum apăruse. Aparițiile și disparițiile ei subite începuseră să mă uimească din ce în ce mai tare – era zebra Zen cu toate că eram în Africa și nu undeva în Asia; o fi fost o zebră Budistă.

Am urcat în cameră și am privit pe geam până s-a lăsat întunericul, Alison nu a apărut; am ales bila albă degeaba. Mâine o să îmi încep ziua cu cea neagră. La mulți ani, țipă zebra de jos, știu că e ziua ta. M-am întins în pat și am adormit trist cu gândul la Maitreyi a lui Eliade și cu un stol de fluturi în stomac, probabil din cauza zebrei Budiste.

Mâine aleg bila neagră…

Eu sunt girafa – episodul XI

Combinația de negru și întuneric amplifică teama! La concluzia asta am ajuns când am deschis ochii și am văzut decorul sumbru din jurul meu, ca în majoritatea filmelor de groază. Mi-era teamă că n-am s-o mai văd pe Alison, era deja a patra zi și vacanța mea din Nairobi se apropia cu pași repezi de final. S-a demonstrat că dacă îți “înlăturezi” lobii temporali nu îți mai este teamă. Am izolat sinapsele neuronale într-un exercițiu mental și am ajuns la tristețe. Tristețea nu știam de ce parte a creierului aparține așa că am decis să-mi las creierul în pace, să funcționeze cum vrea el.

Mă gândeam la ceea ce a spus Grace în ziua precedentă – girafa Alison. Am revăzut cu ochii minții subiectele de la BAC din 1994, l-am rezolvat repede pe cel de mate și m-am asigurat că nu am luat-o razna, creierul meu funcționa încă în parametri normali. Siri, spune-mi o glumă să mă înveselești am ordonat apăsând lung pe butonul rotund. Siri mi-a răspuns sec: nu cred că ești capabil să înțelegi glumele în limbajul meu. Nici măcar Siri nu era amuzantă azi, așa că, m-am lăsat păgubaș.

Aș fi vrut să pot controla tot ce este în jurul meu să-mi fie mie bine. Gând tare egoist dar necesar uneori pentru a putea realiza ceea ce vrei. În “Exerciții de admirație”, Țuțea zicea așa: “De alfel omul singur se mișcă în mijlocul fenomenelor lumii interioare și exterioare care tac legic. Așadar citirea fenomenelor de omul presupus autonom este iluzorie.” Trăim o iluzie sau este o iluzie ceea ce trăim? Hmmm… ia mai lasă-mă cu filozofia domnul Țuțea că am alte gânduri de gândit.

După ce am terminat micul dejun, a venit Sebastian și mi-a înmânat un plic. Asta e activitatea ta de azi, mi-a zis, a făcut roata-nprejur și a dispărut fără a mai adăuga ceva. Am deschis plicul, curios de surpriza care mă aștepta; era o călătorie cu elicopterul tocmai pe muntele Kenya și împrejurimi. Elicopterul aștepta deja pe platoul din fața hotelului așa că m-am îndreptat cu pași repezi spre punctul de întâlnire. Nu mai zburasem cu elicopterul dar abia așteptam să-mi dau drumul la adrenalină. După un mic instructaj cu pilotul, am potrivit casca, mi-am înfipt picioarele bine în podea și am decolat. Am trecut peste lacurile Turkana și Logipi unde erau o gramadă de flamingo, cât vedeai cu ochii, peste munți și văi, apoi peste alte văi și am ajuns pe seară la Solio lodge, tocmai pe vârful muntelui Kenya unde era zăpada albă și imaculată. De pe terasa înaltă se putea vedea tot muntele, în măreția lui, era absolut superb.

Am intrat în cabana care mi-a fost rezervată și am rămas nemișcat în mijlocul camerei largi. Lângă șemineu, pe un fotoliu, stătea Alison. Am privit-o și mi-a venit să plâng de bucurie – „Dar n-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri. Şi nu sunt gândurile acestea tot atâta de amare ca lacrimile?” (Cioran “Pe culmile disperării”). N-am făcut-o, în schimb am zâmbit și ea mi-a zâmbit înapoi. Rochia albă cu maci roșii pe care o purta, zâmbea și ea. De fapt, fiecare mac era un zâmbet, roșu.

Am vorbit ore în șir fără a băga în seamă cuvintele. Alison stătea în fața mea, eram în al nouălea cer, ba chiar mai sus un pic; nu mă puteam sătura să o privesc. N-o să o mai las să plece, îmi repetam în gând la fiecare licărire a focului din șemineu.

Am adormit pe fotoliu, lângă vocea ei caldă, mâine aleg bila neagră.

Eu sunt girafa – episodul XII

Am deschis ochii încet și am privit printre pleoape spre fotoliul din fața mea. Alison era acolo, ghemuită, domind liniștit. Era încă întuneric afară și focul licărea în șemineu împrăștiind umbre în toată camera, mângâindu-i obrazul, îmbujorat și fin.

Primul instinct a fost să merg să sting focul de teamă să nu o trezească dar n-am făcut-o, am rămas țintuit pe fotoliu, privind la zâmbetul ei, printre lumini și umbre dansând. Lumini și umbre, albe și negre… îngemănate în realitate și vis, erau chiar în fața mea.

Zâmbetul ei era calm, simplu, natural ca cel al unui nou născut. De multe ori m-am întrebat de ce zâmbesc nou născuții? Ei nu au nicio referință despre ceea ce înseamă bucurie, despre ceea ce înseamă tristețe. Zâmbetul este instinctul nostru primar prin care arătăm că ne este bine, că suntem confortabili cu totul din jur; zâmbetul de nefinește simțirile noastre interioare, fericirea și bucuria. Sunt o mie de tipuri de zâmbete, le-am numărat în gând pe toate. Nu îți trebuie cuvinte atunci când ești fericit, zâmbetul e de-ajuns. Zâmbetul e singurul care ne trădează fericirea, lumii exterioare.

M-am ridicat ușor și m-am apropiat de ea, i-am sărutat zâmbetul, abia atins, cu frică, să nu o trezesc. Ea a tresărit, a deschis ochii căprui spre negru și mi-a zis: bună dimineața. Era într-adevăr cea mai bună dimineață din viața mea! Bună dimineața Alison, i-am răspuns înapoi; ești atât de frumoasă încât nu m-am putut abține să nu îți sărut zâmbetul. Ea a zâmbit larg și m-a sărutat pe obraz cu un sărut fierbinte și roșu.

Am băut împreună cafeaua pe terasă așteptând cuminiți, în liniște, să apară soarele rotund și roșiatic deasupra norilor care înconjurau vârful muntelui. La cum mă simțeam, aș fi putut spune că eram cu capul în nori dar am realizat că eram de fapt deasupra norilor alburii și pufoși, sub un cer limpede și albastru.

M-a cutremurat un gând răzleț care mi-a umbrit pentru moment fericirea. Asta e a cincea zi în Nairobi, mai aveam doar două rămase. Alison, am zis repede, ce ai zice dacă te-ai întoarce împreună cu mine? Aș vrea tare mult, zise ea, dar din păcate nu se poate. Nu am cum să plec, trebuie să rămân aici. Nu există “nu se poate”! m-am răzvrătit cu voce tare și ecoul mi-a confirmat de paisprezece ori că așa este. Dacă vrei, se poate i-am zis, auzind în subconștient învățăturile tatălui meu. Tot ce vrei să realizezi, poți realiza, numai să vrei. Vezi tu, zise ea, aș vrea foarte mult să vin cu tine dar asta ar însemna să renunț la absolut tot ceea ce mă înconjoară. Și? am răspuns repede, o să te înconjoare alte lucruri. Ești fericită aici? Întrebarea i-a transformat zâmbetul în tristețe. Nu sunt fericită, a zis trist, dar m-am obișnuit; am învățat să accept că se poate și fără fericire. Sunt fericită acum că ești lângă mine însă în câteva zile vei pleca…

Ne-am ridicat și am pășit unul lângă altul, lipiți strâns, ea cu capul pe umărul meu iar eu îmbrățișând-o sfios. Am coborât spre poalele muntelui pe o potecă întortochiată, amândoi cu capul în nori. Eram înalți deasupra tuturor și priveam de sus fără să ne pese de lumea înconjurătoare.

Chiar eram cu capul în nori, la propriu!

Eu sunt girafa!

Eu sunt girafa – episodul XIII

Chiar eram girafa, înălțat cu privirea deasupra norilor, mergând alături de Alison, îmbrățișând-o sfios. O să mă întrebați de ce eram girafă și nu alt animal, ceva pasăre ori pește; aș fi putut fi un arici, un ornitorinc sau un macaw, orice în afară de greiere că e prea gălăgios. Chiar nu știu ce să vă răspund la întrebarea asta. Poate pentru că… așa mă simțeam în momentul ăla, poate că a fost singurul mod să fiu cu picioarele pe pământ și cu capul în nori, poate că am vrut să fim doar noi doi ascunși de privirile tuturor. Nu știu de ce, nu mai puneți atâtea întrebări.

Alison se uita la mine pe furiș, din când în când și privirile noastre se intersectau aparent fără voie când mă uitam la ea să mă asigur că nu țin în brațe doar un nor pufos. Vreau ca drumul ăsta să nu se oprească niciodată sau să ducă nicaieri să fie doar al nostru, i-am șoptit la ureche. Atunci, hai să mergem încet și nu o să se termine, mi-a zis zâmbind. Dacă vrei, rămân cu tine aici, pe drumul nostru fără capăt. Hai, i-am zis, fără să clipesc. M-am lipit de spatele ei, înconjurând-o cu mâinile, urmându-i pașii ei mărunți iar orele s-au transformat în secunde.
“Nimic n-a fost niciodată, este șoapta care ne mângâie în amurguri.” zice Cioran, nimic n-a fost niciodată… Odată cu așezarea nopții, se făcu nimic. M-am trezit singur pe o potecă întortocheată care nu ducea nicăieri, la poalele muntelui Kenya, strângând în brațe un nor pufos cu numele Alison, zâmbind cu gândul la zâmbetul ei.

M-am întors la cabană și m-am așezat pe fotoliul din fața șemineului așteptând-o. Pe Alison nu trebuie să o cauți tu, te găsește ea, îmi răsună în minte vocea girafei Grace. Căutăm tot timpul și, de cele mai multe ori, ne pierdem în căutările noastre. Ceea ce ne dorim apare când ne așteptăm mai puțin sau atunci când nu ne așteptăm deloc. M-am întrebat adesea de ce îmi place sau displace o anumită persoană; pentru că e alegerea mea conștientă sau doar așa, pur și simplu? Nu am ajuns să stăpânesc îndeajuns raționalul și instinctualul deci, obiectiv, nu-mi pot răspunde la această întrebare. Suntem ghidați de instincte, știm întotdeauna ce vrem dar de multe ori nu avem încredere în ele să acționăm ca atare, ne îndoim: “dacă o să greșesc?” și ignorăm “dacă e bine?”. Instinctul meu, deasupra rațiunii, îmi spunea că… e bine.

Siri, pentru jurnalul meu, notează: Vreau să opresc timpul, să pot transforma secundele în ore sau mai bine, să găsesc acel mecanism secret să-l pot bloca de tot ori de câte ori vreau eu.

Suntem constrânși de timp și suntem mereu pe fugă, totul se deruleaza cu repeziciune neașteptată și parcă se scurge mereu împotriva noastră. E lent atunci când suntem în așteptare și zburdă cu viteza luminii atunci când găsim ceea ce avem nevoie.

M-am camuflat între propriile gânduri și am devenit atemporal. Mâine aleg bila albă.

Eu sunt girafa – episodul XIV

M-am trezit în dimineața celei de a șasea zi, ghemuit sub pătura roșie cu dungi albastre, cu Alison în brațele mele. Am rămas nemișcat de frică să nu o trezesc, cu parul ei răvășit pe fața mea. Mi-era cald și bine. Eram ca într-un vis care nu voiam să se termine, un vis pe care îl visam cu ochii deschiși și respirația tăiată.
Alison tresări ușor, deschise ochii și mi-a șoptit zâmbind: bună dimineața. Zâmbetul ei m-a hipnotizat pentru a nu știu câta oară: bună dimineața Alison… Îmbujorată, abia trezită din somn era și mai frumoasă. Am băut cafeaua în pat și am povestit vrute și nevrute fără să ne pese de lumea înconjurătoare, eram două universuri aliniate perfect într-unul singur. Coincidențele din viața noastră se întâmplă totdeauna cu un motiv iar universul este energie, energie care raspunde la așteptările noastre, trebuie doar să o primim. De cele mai multe ori nu realizăm că “acum” este tot ce avem, că nu există trecut și nici viitor ci doar proiecții ale minții noastre. Ne pierdem de multe ori în detalii neesențiale, fără să realizam că ceea ce conteaza cel mai mult este chiar în fața noastră, acum.
Seara veni mult prea repede și elicopterul mă aștepta pe platou. Alison, trebuie să plec. Vrei să vii cu mine? M-a sărutat pe oraz și mi-a șoptit încet la ureche: Voi fi cu tine…chiar și în vis.

Am plecat fără entuziasm cu gândul la The Celestine Prophecy a lui James Redfield – visele ne arată ceea ce ne lipsește din viața noastră. Visele mele se îndeplinesc. Alison a rămas pe platou și eu i-am urmărit zâmbetul de departe iar privirea ei m-a urmarit pănă am ajuns înapoi la Hotelul Giraffe Manor.

Sebastian, îmbrăcat în același costum cu dungi albe și negre, m-a întâmpinat cu un zămbet misterios: e ultima ta noapte în Nairobi, ți-am pregătit o surpriză și mă conduse spre cortul portocaliu din fața hotelului, ascuns între copacii înalți apoi dispăru subit.

Am intrat în cort și, sub lumina pală portocalie, gândurile au început să-și facă de cap.

Dragă Jurnalule,

Te rog să mă ierți că ți-am rupt pagina de ieri. A trebuit să o fac după ce am recitit-o de 48 de ori și cu fiecare citire, o simțeam din ce în ce mai intens. Dacă o citeam și a 49 oară, gândurile mele o luau razna de tot. Am rupt-o și pentru că nu ar fi trebuit să-ți spu despre ea, vreau să o țin doar pentru mine, fără să o împărtășesc cu nimeni, nici măcar în scris. Am rupt-o și pentru că scrisul meu nu reflecta cu acuratețe ceea ce gândeam, n-am găsit cuvintele necesare să îți pot spune trăirile mele. Am rupt-o și pentru că scrisesem cu ochii închiși și scrisul meu era dezordonat, fără simetrie. Am rupt-o pentru că nu am avut creionul roșu cu mine să-i pot desena buzele senzuale și să le lipesc pe colțul din dreapta sus al foii ca să-l pot vedea mai bine. Am rupt-o pentru că îi puteam vedea ochii negri strălucitori în pagina ta și mi-a fost teama că aș putea rămâne hipnotizat. Am rupt-o pentru că am vrut să o am cu mine în buzunar să o pot citi pe furiș ori de câte ori vreau, fără să știi tu. Dragă jurnalule, te rog să mă ierți.

Încă nu am înțeles de ce trebuia să aleg bila albă or bila neagră. Mâine aleg ambele bile doar să o pun în încurcătură pe zebră.

Eu sunt girafa – episodul XV

În acea dimineață toridă de iulie m-am trezit cu gâtul înțepenit. Primul lucru pe care l-am vazut când am deschis ochii a fost foia cortului portocaliu. Am încercat să mă ridic dar o durere stridentă m-a ținut cu spatele lipit de sacul de dormit. Fermoarul de la cort se deschise cu un zgomot care mi-a zgâriat ambele timpane și capul zebrei își făcu apariția: Salutare! Te-ai trezit? Contemplând la dungile albe și negre ale zebrei, primul răspuns impulsiv ar fi fost: ia nu-ți mai băga botul în cortul meu! În schimb, i-am zis: Nu știu dacă m-am trezit, cred că mai dorm încă. Nu dormi, zise zebra, ochii deschiși te trădează, ești treaz! Hai că-i gata micul dejun. Insistența zebrei era copleșitoare – bine, hai că vin, am zis fără chef.

Am ieșit din cort întâmpinat de parfumul florilor albe de acacia. Am realizat ca acacia asta e un fel de salcâm romanesc cu flori albe, parfumate și dulci, flori pe care le mâncam cu poftă când eram copil; ne certam cu albinele de la ele.

Am mâncat un croissant cu gem de caise, fără chef, cu gândul că era ultima mea zi din vacanța câștigată la concursul radiofonic. Cafeaua se răcise așa că am baut-o repede din două înghițituri și m-am îndreptat spre cameră să-mi pregătesc bagajul. Mai aveam câteva ore până plecam spre aeroport. Am ieșit să-mi iau rămas bun de la Sebastian, Maddie, Grace și Gino. I-am găsit la masa din fața hotelului, la cafea. Vorbeau în șoaptă ca și cum ar fi discutat nuș’ ce secret de stat. Salutare lighioanelor, le-am strigat într-un ton vesel, ușor forțat. Azi ne luăm rămas bun, o să-mi lipsiți. Salut Gigi, mi-au raspuns în cor.

Alison lipsea de la masă ceea ce m-a intristat. Sperasem că puteam să-mi iau măcar rămas bun, să o strâng tare în brațe și să îi sărut sărutul roșu ca roșul florilor de maci. Am oftat și am inspirat adânc, simțeam prezența ei chiar și în aerul din jurul meu, în cea mai mică adiere de vânt.

La revedere Giraffe Manor!

Mașina mă aștepta și, după un drum de patruzeci de minute am ajuns în aerport unde am executat mecanic: Business Lounge, Hendrick’s gin & tonic, Etihad Airways, Boeing 777-300ER, Business Class, somn, unsprezece ore de zbor… Cred că asta a fost ordinea, singurul lucru pe care nu-s sigur e câte Hendrick’s-uri au fost.

M-am trezit în patul meu învelit în așternuturile portocalii, la fel de portocalii ca și cortul. Vacanța din Nairobi era doar un vis îndepărtat pe care-l visasem fugar într-o noapte toridă de iulie. Telefonul sună cristalin ca atunci cănd cineva lovește un pahar, pregătit să țină un discurs important. Siri, citește-mi te rog mesajul! Cu ochii întredeschiși am auzit o voce caldă: ”Promit să ne revedem curând, Alison”. Am închis ochii și am zâmbit… Traim între vis și realitate. Visele mele se îndeplinesc… în realitate.

Eu sunt girafa – episodul XVI

 

Mci

 

Te-am visat aseară. Erai singură, într-un câmp de maci roşii. În păr, după ureche, aveai un mac la fel de roşu.
A fost ciudat visul. Scriai ceva într-un caiet gros, serioasă şi concentrată. Aveai caietul pe braţe, stateai uşor aplecată peste el, un pic secretoasă ca şi cum ai fi vrut să ascunzi ceva chiar dacă nu era nimeni în preajmă. Părul tău negru adia odată cu vântul, mângâind foile caietului gros. Eu eram vântul, invizibil. Adică… nu ştiu dacă eram eu vântul, eram incolor, transparent. Nu eram vântul, eram doar eu însumi, ascuns în spatele vântului. Era soare şi macii adiau uniform, ca nişte valuri roşii. Până şi macul din părul tău adia.

Scriai, adâncită în gânduri, zâmbind misterios la fiecare cuvânt. Buzele ți se mișcau în tandem cu adierea macilor, murmurând fiecare cuvânt. Mi-era greu să le urmăresc. Roșul aprins al buzelor tale se mistuia în valurile roșului de maci.

M-am apropiat uşor, purtat de vânt şi tu nici măcar nu m-ai observat. De fapt, nu aveai cum, eram invizibil, ascuns în spatele vântului. Mi-am aruncat privirea pe caietul tău gros şi tot ce am văzut a fost un „De ce?”. Mi-a sărit în ochi pentru că era îngroşat, tăiat, mâzgălit şi rescris: „De ce?”… „De ce?”… Ambele pagini erau pline de… „De ce?”. Erai atât de concentrată şi accentuai fiecare semn de întrebare, aproape pictat. Dacă nu erai mulţumită, ştergeai cuvintele şi le scriai din nou… „De ce?” Pagini după pagini: „De ce?”…

Ţi-am şoptit ceva la ureche în speranţa că mă vei auzi. Ai tresărit uşor şi macul din părul tău s-a unduit la unison cu tot câmpul de maci roşii. Te-am mângâiat uşor pe păr şi părul tău asculta vântul care mă ascundea pe mine. Te-ai oprit din scris şi te-ai uitat în jur să fii sigură că nimeni nu poate citi în caietul tău gros.
M-am aşezat în genunchi în faţa ta, te-am prins de mâini şi te-am întrebat: „De ce?”. Te uitai la vântul care adia, te uitai prin mine. Îmi auzeai vocea în mintea ta. Ţi-ai retras mâinile brusc şi ai început să scrii grăbită „De ce?”, de data asta apăsat, dezordonat şi haotic. „De ce?”, mare cât toată pagina. Ai strigat tare „De ce?”!!! Vântul a dus ţipătul tău departe într-un ecou… „De ce?” vibrând în câmpul de maci roşii. Fiecare MAC vibra, chiar şi cel din părul tău… „De ce?”. Ţi-am sărutat macul din păr, de după ureche, uşor, abia atins. De fapt nu ştiu dacă era macul sau erau buzele tale. Ecoul s-a stins odată cu sărutul meu, vântul nu mai adia, se oprise odată cu respiraţia ta. Nu sărutasem macul, erau buzele tale, roşii. Te-ai uitat la mine, surprinsă. „De ce?”, te-am întrebat. Mi-ai răspuns uşor, abia şoptit: „Pentru că… te… pur şi simplu”… Alison, te-am visat aseară. Dormeai liniştită în braţele mele, într-un câmp de maci roşii…

…poate că va mai urma

Sursă foto: freeimages.com.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s